Ultima scrisoaremonolog - Patrik Andrei Voicu Adăugat în 27 martie 2010, la 12:25 | 448 afișări / 374 vizitatori |
(Rimi stă pe o bancă într-o staţie de metrou, şi scrie o scrisoare, e foarte calmă)
Dragi parinţi,
E duminică dimineaţa, sunt la metrou, stau pe o bancă şi aştept. Nu vă spun ce, e surpriză. În timp ce stăteam aşa şi priveam lumea cum trece încruntată şi agitată, fiecare gândindu-se la problemele sale am început să mă gândesc şi eu la ale mele. De vreme ce de curând am aflat adresa voastră am hotărât să vă scriu, fără a sta prea mult pe gânduri. Aici e cel mai intim spaţiu pe care l-am putut găsi vreodată, e atât de multă lume în jurul meu şi totuşi parcă nu e nimeni, parcă în tot zgomotul acesta de agitaţie, mişcare, vorbă, eu mi-am găsit propria linişte. Ce absurd şi totuşi cât de adevărat este. Nu v-am mai văzut de 27 de ani, aşa că era cazul să vă scriu. Numele meu e Miriam dar toţi îmi zic Rimi, nu ştiu exact de ce, aşa mi se spunea încă din primele zile petrecute la orfelinat, deci de când eram mică, mică. Ce frumos era acolo, mă bucur enorm că v-aţi gândit la varianta asta, altfel ce aş fi făcut, vă daţi seama atâta timp pe capul vostru... atât de mult timp să am părinţi, care să mă crească, să mă educe, să mă iubească. Oricum, vreau să vă spun că am 27 de ani şi sunt căsătorita de aproape 5 ani. Nu am copii la orfelinat şi nici acasă, nu vă mint vă spun cât se poate de sincer. Îmi plac copiii, sunt frumoşi, plini de viaţă şi nu le pasă de nimic, cea mai frumoasă perioadă din viaţă e copilaria... pentru unii. Numele soţului meu e Nicu, ce nume frumos, nu? De fapt îl cheamă Niculae, în fine, suntem o familie fericită. Pe el nu l-au lăsat părinţii la orfelinat, ci au murit când era mic, avea vreo 6 ani. L-a crescut bunicul său, ce om de treaba... alcoolic, a murit de ciroză când avea Nicu 16 ani, s-a bucurat fiindcă îl bătea aproape în fiecare seară.
Eu momentan sunt şomeră, am lucrat la o firmă de taximetrie. Nu ca şofer dacă asta credeaţi, eram receptionista... ce viaţă frumoasă am dus acolo. Câtă lume a mers cu taxiul datorită mie, eram zeiţa taximetriei. Toţi colegii erau de treabă, mă bârfeau tot timpul, făceau glume pe seama mea, frumos ce să mai zic, mă distram tare. Într-o zi, un coleg taximetrist s-a dus la patron şi i-a spus că am încurcat nişte comenzi, pentru că am adormit la servici. Normal că nu a fost aşa, de asta sunt şomeră. Nu contează, important este că soţul meu este artist, în timpul liber, acum munceşte la o firmă de salubrizare. Viaţa cu un artist mă face să visez, să aberez, să sper la nemurirea sufletului, să am grijă ce arunc la gunoi şi mai ales unde arunc. E obsedat de păstrarea mediului, de curăţenie în general. De asta e şi foarte curat, ordonat şi bineînţeles de o foarte mare încredere, e foarte devotat în tot ceea ce face.
Ne-am mutat de curând, stăm în chirie. Am vândut fostul apartament din centru pentru că era o zonă prea aglomerată, cu banii obţinuţi ne-am luat şi maşină. Este frumos aici unde stăm acum, avem vecini de treabă, mai ales vecinul de jos, toată lumea zice că e peşte că vin prea multe femei uşoare la el şi pe urmă apar şi bărbaţi suspecţi. Sunt doar invidioşi că omul îşi trăieşte viaţa, ce să fac eu dacă are mulţi prieteni. Important este că apartamentul nostru este destul de mare, iar proprietarii nu ne iau foarte mulţi bani. Doar că nu ne ajung tot timpul să plătim taxele integral, e ceva normal oricum, aşa că nu o să insist pe tema asta.
Mă întorc acum la soţul meu care bineînţeles mă înşeală cu o vecină, Ela, îl înţeleg. Ela e foarte dichisita, e coafeză, are bani, mulţi prieteni şi e alcoolica. Are tot ce nu am eu, adică e logic să mă înşele, nu? M-am resemnat cu gândul acesta, aşa că nu vă faceţi probleme. Au trecut deja trei luni de când se întâmplă treaba. E frumos, am mai mult timp pentru mine. Stau toată ziua în pat, mă uit la telenovele, ascult manele, mă masturbez, calc, fac de mancare... treburi femeieşti pe care nu le-aş fi putut face dacă soţul era tot timpul lângă mine să mă streseze, că vrea sex sau chestii de genu'... Am o viaţă liniştită...
De câteva zile am văzut că soţul meu e foarte supărat, am crezut că poate s-a certat cu Ela, dar nu căci continuă să meargă la ea. Am încercat tot felul de metode să-l înveselesc, de la streaptease la a-l imita pe Becali sau Michael Jackson, credeţi-mă pe toate le-am încercat! Degeaba. El tot supărat era. Sunt convinsă că şi Ela a încercat, prin diverse metode… Nu ştiam ce are pentru că nu-mi vorbea prea mult, deloc mai bine zis, nici măcar nu mă privea.
De ceva vreme, am avut un vis. Se făcea că vroiam să fug, trebuia să fug simţeam o nevoie acută să fug, dar nu puteam fugi mai repede, fugeam dar foarte încet aşa în slow motion, parcă ceva mă ţinea, nu-mi dădea drumul. Am avut aproape în fiecare noapte acest vis. M-am gândit ce ar putea să însemne, dar nu găseam răspunsul. Am citit cărţi despre interpretarea viselor, şi a simbolurior, miturilor şi tot felul de nebunii de genul asta dar nimic despre visul meu, aşa că m-am resemnat şi am încetat cercetarea, mă gândeam că poate e pur şi simplu un vis, nimic mai mult. De fapt nu tot ce ni se întâmplă trebuie să aibă vreun rost, e doar ceva aleatoriu.
Să revenim la soţul meu, mi-am luat inima-n dinţi şi l-am întrebat ce are. Fără vreo jenă mi-a răspuns. Fusese concediat de la muncă şi era ziua Elei, iar el nu avea suficienţi bani pentru a-i cumpăra inelul promis. L-am ajutat eu cu banii ce i-am mai avut. (Banii de taxe) S-a dus şi a cumpărat inelul. Mai apoi a mers la Ela. Eu m-am pus liniştită la TV, să urmăresc ultimul episod din telenovela preferată. După ce s-a terminat m-am pus să dorm. Nu am putut, am avut din nou acel vis şi m-am trezit brusc. Era ora 2 noaptea. m-am dus şi eu sus la Ela. Am luat înainte din şifonier pistolul ce l-am cumpărat la negru acum vreo două săptămâni special pentru acest moment şi i-am împuşcat pe amândoi. M-am întors acasă. Mi-am pus un pahar de tărie. M-am îmbătat nefiind băutoare. M-am pus în pat. Am adormit. Am visat, fugeam, fugeam, fugeam, parcă eram la proba de 100 m şi depăşeam toţi concurenţi. Asta era! mi-am zis a două zi, şi anume azi. Tot azi am aflat că şi voi sunteţi morţi.
De dimineaţă am auzit poliţia, agitaţie, toţi vecinii pe scară, băteau la uşa mea. Am sărit pe geam. Stăm doar la etajul unu. Am fugit până am ajuns aici, la metrou. M-am aşezat pe bancă să-mi trag sufletul şi să mă gândesc ce să fac. Acum mă uit în jurul meu şi văd oamenii care sunt preocupaţi de grijle lor, toţi ca nişte roboţi fac acelaşi lucru zi de zi, mai cu rost, mai fără rost, depinde de fiecare. Niciunul din cei prezenţi acum în această staţie de metrou nu ştie nimic de mine, trec toţi şi poate că nici nu mă observă, sunt toţi la fel de indiferenţi în privinţa mea precum şi voi, dragii mei părinţi aţi fost. Nu ştiu, poate că v-aţi mai gândit din când în când la mine, sau nu. Nu asta este important, oricum dacă v-aţi fi gândit cu adevărat nu m-aţi fi abandonat. Ştiu, poate aveaţi şi voi problemele voastre, poate chiar unele asemănătoare cu ale mele. Nu ştiu nimic despre voi decât că aţi murit. M-a dus cineva la mormântul vostru. Nimic, asta am simţit, un mormânt ca toate mormintele din orice cimitir plin de oameni morţi pe care nu i-am cunoscut niciodată. Am crezut că voi avea un sentiment de ataşament, sau ceva dar... nimic, n-am simţit nimic. Totuşi se pare că aceast contact cu locul vostru de veci tot m-a adus undeva: aici. Vă spun acum pe şleau... Dracu' să vă ia!
Cu dragoste şi stimă,
Miriam/Rimi, fiica voastră
P.S. Să ne vedem cu bine, în pistol mai e un glonţ. (scoate pistolul, nimeni nu reacţionează în niciun fel, se uită în jur, îşi duce pistolul la tâmplă şi se împuşcă)
SFÂRŞIT
Distribuie pe facebook
