Umbra de îndoială- George G. Constandache Adăugat în 18 iunie 2009, la 10:27 | 671 afișări / 644 vizitatori |
In Memoriam…CEZAR BALTAG
Dacă trăia, Cezar Baltag ar fi împlinit 70 de ani la 26 iulie. S-a săvârşit din viaţă la 27 mai 1997. Născut în vara lui 1939 s-a prăpădit într-o primăvară … Talentul şi pasiunea dovedite în toate activităţile desfăşurate l-au distins şi au generat la cei care l-au cunoscut afecţiune şi respect. A lucrat la “Gazeta literară” , “Luceafărul” , “România literară”, “Viaţa Românească”. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 1973, 1985, 1995, 1996, Premiul Academiei Române (1981) şi Premiul Naţional Mihai Eminescu (1993). A publicat cărţi de Poezie : Comuna de aur, 1960, Vis planetar 1964, Răsfrângeri 1966. Monada 1968, Odihnă în ţipăt 1969, Şah orb 1971, Madona din dud 1973, Unicorn în oglindă 1975, Poeme 1981, Dialog la mal 1985, Euridice şi umbra 1988, Chemarea Numelui 1995, Ochii Tăcerii 1996 .
Proza : Eseuri 1992 şi Paradoxul semnelor 1996. A tradus din Mallarme , Deligiorgios, C.G.Jung şi Mircea Eliade .
Opera lui Cezar Baltag poate fi caracterizată cu puţine cuvinte ca într-o Enciclopedie : Poezie a devenirii şi iniţierii , construită prin absorbirea şi retrăirea marilor simboluri şi mituri universale , inclusiv experienţa de cunoaştere şi soteriologie creştină.
UMBRĂ DE ÎNDOIALĂ
Umbra
Vede lumina zilei
Cu noaptea în cap
Cezar Baltag
Problema ambiguităţii este interesantă nu doar pentru poezie şi literatură , arte plastice sau cinematografie dar şi pentru filozofie. Încercăm să surprindem , în cele ce urmează , aspecte ale acestui interes larg cu privire la un cuvânt cât se poate de bogat în utilizări.
Foloasele umbrei sunt şi în domeniul măsurii-măsurării. Anticii utilizau nu numai ca ornament un ceasornic solar, unde umbra indică pe cadran orele zilei. Cu ajutorul teoremei lui Pitagora se puteau măsura monumente uriaşe , ca piramidele… după lungimea umbrei.
“ În loc să fie dicotomică, distincţia semantică din tratatul „Despre categorii”, marchează locul unei a treia clase ; în afară de lucrurile care au în comun numele, dar nu şi noţiunea ,şi pe care Aristotel le numeşte omonime , şi cele care au în comun atât numele, cât şi identitatea de noţiune – sinonimele - , există paronimele,
adică acelea care deosebindu-se de un alt lucru prin caz, îşi capătă denumirea după numele său. Astfel, de la gramatică vine grămătic, iar de la curaj , om curajos. Pentru prima oară, este introdusă o plasă intermediară între lucruri omonime şi lucruri sinonime, şi prin urmare, între expresii pur şi simplu echivoce şi expresii asolut univoce”(P.Ricoeur, loc.cit.p.402).
Există cuvinte care nu sunt date de dicţionare ca înrudite , dar au sonoritate asemănătoare cu cele derivate din umbră. Sobrietate înseamnă concizie, simplitate în expresie , dar şi lipsa oricărui prisos în ornamentaţie , cumpătare , moderaţie în comportare , chiar răceală. Adică lipsă de afectare în îmbrăcăminte sau conduită, lipsa oricărei exagerări ; pe scurt, respectul măsurii în viaţă şi ţinută. Un alt cuvânt în care aparent se insinuează umbra este sumbru, adică întunecos sau întunecat, cu înţelesul figurat de posomorât , mâhnit , trist, îngândurat…După cum ar spune Blaga : “Nici un copac nu înverzeşte numai ca să ţină umbră pământului “ (Aforisme, Humanitas, p. 272).
Numim ambiguitate proprietatea unei expresii sau a unei situaţii echivoce . Numai psihanaliza de calitate poate concura cu poezia inspirată pentru specularea ambiguităţilor . Este ambiguă expresia al cărei sens pare nesigur, deci poate fi înţeleasă sau interpretată în diferite moduri. Ambiguitatea , numită de Aristotel o perversiune a limbii, presupune straturi succesive de semnificaţii diferite, care acţionează între ele şi totodată acţionează asupra cititorului (ascultătorului), deschizându-i mai multe posibilităţi şi dezvoltându-i capacitatea intelectuală. Aşa cum scria C.Noica , despre exerciţiul filosofic, ne permite să reţinem , să înţelegem şi să exprimăm orice dorim…
Iată un fragment din Cezar Baltag (Umbra) : “Văd o pasăre fără aripi
care zboară cu ochii”.
Şi acum o interpretare personală, riscată ca oricare alta. Văd, adică închipui sau imaginez …A zbura cu ochii ar putea însemna , cum participă mereu bătrânii la fereastră , urmărind evenimentele din curte sau din stradă…Mai sofisticat puţin, Jules Verne a zburat cu ochii (minţii) “Cinci săptămâni în balon “ . Toate aventurile sale fantastice apăreau în cabinetul său din lecturile cărţilor bibliotecii supraîncărcate . Putem crede că zbura în spaţii ideale (amplificări) şi reale ( cele la îndemână unui explorator).
Se poate spune că pentru lumină ambiguităţile se exprimă în culori , dar pentru umbră este mai dificil să acceptăm că toate ambiguităţile sunt implicate în penumbră sau semiobscuritate, deşi acestea admit grade de întunecime. Poate o soluţie ar fi, totuşi , clarobscurul , care îmbină tranziţiile cu contrastele între umbră şi lumină . După cum aprecia W. Empson “Îndoiala devine un fundal permanent al minţii , atât cu privire la faptul dacă lucrul (textul) respectiv este interpretat corect, cât şi la faptul dacă, în asemenea situaţie , îţi poţi îngădui să te simţi mulţumit”. (p.378, Şapte tipuri de ambiguitate , Univers , 1981).
“Decisiv , pentru gândire , a fost faptul că o parcelă de echivocitate fusese cândva smulsă poeziei şi incorporată discursului filosofic, în chiar momentul când discursul filosofic era constrâns să se sustragă dominaţiei univocităţii”(Paul Ricoeur, Metafora vie, E.U. 1984).
Atunci , dacă ambiguitatea este obiectivă, referitoare la situaţie –comportare sau la cuvânt –exprimare , se poate spune că îndoiala este subiectivă, afectând autorul şi receptorul , cititor sau ascultător. Într-adevăr , aşa cum scria Lucian Blaga : “Umbrele ne sperie mai mult decât realităţile”…
Se ştie că ambiguitatea poate fi obiectivă, dar îndoiala este îndeosebi subiectivă . După cum spune Descartes “Mă îndoiesc , deci cuget” . Îndoiala se mai numeşte nedumerire , neîncredere sau nesiguranţă, de aici starea de ezitare sau şovăială. Este îndoielnic ceva dubios, nesigur , suspect , care nu inspiră încredere (echivoc) . A îndoi ca verb tranzitiv poate însemna a încovoia sau a înclina-
a apleca , dar totodată a mări de două ori o cantitate , respectiv a subţia, a înjumătăţi substanţa, cum se ştie fapta cu vinul , falsificat.
În concepţia lui W.Empson , ambiguitatea aparţine vieţii însăşi , ca mănunchi de forţe diverse , strânse laolaltă numai prin coexistenţa lor, dar şi procedeului literar, ca aluzie , figură de stil sau joc de cuvinte . Când afirmă că poezia bună este ambiguă are în vedere ambiguitatea în sens psihologic , deci nu logic…
Poetul schimbă perspectiva comună (Peguy) : “Tu noapte eşti marea mea lumină întunecată “.
Ambiguitatea şi-a găsit loc şi în logica matematică, unde reprezintă proprietatea unui sistem de axiome ale căror modele (toate) nu sunt izomorfe. Ca o poezie bună, cum scria Ion Barbu, care admite o infinitate de interpretări , dacă se întâmplă să admită una. Amfibolie se numeşte întrebuinţarea sintactică a unui termen sau a unei construcţii gramaticale astfel încât sensul unei propoziţii devine deschis unor interpretări opuse. Aşa poate fi cazul pentru : “Diana vânează un pui”…(zeiţa sau colega mea, muza tinerilor). Aristotel a comentat amfibolia ca aparţinând vorbirii, deci cu caracter lingvistic. Kant însă a discutat amfibolia conceptelor reflecţiei, explicată prin confuzia dintre întrebuinţarea empirică a intelectului şi respectiv întrebuinţarea lui transcendentală. Principalele concepte illustrative : identitate/diversitate, acord/contrast, intern/extern, materie/formă, unitate/multiplicitate...
„În măsura în care este calificat de domeniul unde intervine cu articularea sa proprie, conceptul de analogie îndeplineşte o funcţie transcedentală ; prin chiar aceasta, el nu revine niciodată poeziei, ci menţine faţă de aceasta distanţa iniţială născută din întrebarea : ce este fiinţa ? „(P.Ricoeur, p.415). De altfel , s-a arătat mai sus : „Discursul fiinţei desemnează astfel locul unei căutări interminabile”(idem, p.408).
În sens logico-lingvistic, ambiguitatea înseamnă pluralitate de semnificaţii care nu se supune unui act obişnuit de semnificare decât printr-un echivoc . Elevii sunt interesaţi de Cezar şi Cleopatra (film, teatru sau actorii –interpreţi). În filosofia existenţialistă , ambiguitatea desemnează situaţia precară a libertăţii umane care aspiră la infinit (frumos, bine , adevăr), dar se confruntă cu finititudinea de nedepăşit a fiinţei istorice. Năzuind după plenitudinea sensului vieţii, omul derobează, întâlnind iraţionalul şi absurdul.
L.Blaga ne învaţă o exprimare temporală cu privire la umbră : „Trecutul e umbra viitorului”. (Aforisme, p.280). Poate şi umbra speranţei.
Naşterea umbrelor este considerată astfel :”Când le priveşte soarele , lucurile aruncă umbre”. Relaţia pare că admite pentru poet şi inversarea : “Stelele le aprinde întunericul “. Acest aspect apare într-o poezie bine cunoscută :
“Sapă , numai, sapă, sapă,
Până dai de stele în apă”…(Fântâna)
Realitatea este mereu tranzitorie , aflăm rareori evenimente , situaţii sau expresii indubitabile. Totul curge , scria Heraclit, astfel ambiguitatea este altă faţă a contradicţiei. Ambiguitatea naşte îndoiala . Tot ceea ce pare dubios în mod obiectiv generează dubii în sens subiectiv . După cum scria Ştefan Aug.Doinaş :
“ Nu-mi mai amintesc din timpul acela decât
locurile umbrite pe unde treceam
şi cerul înalt. Celelalte toate, dacă mai vin,
le întâlnesc întâmplător, ca pe tine “. (Poem)
Altceva neaşteptat despre preeminenţa umbrei .Semantic vorbind , se poate spune că nu există lumină fără întuneric ; în timp ce contrariul nu e valabil: noaptea având o existenţă simbolică autonomă…La Paul Valery “pur” şi “umbră” formează dispozitivul de susţinere a decorului poetic. Semantic aceşti doi termeni sunt în opoziţie şi formează cei doi poli ai universului său : fiinţă şi nefiinţă , absenţă şi prezenţă , ordine şi dezordine “ (E.U.,1977, Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, p.80).
De obicei, îndoiala apare în situaţia când este suspendată judecata cu privire la ceva , datorită incertitudinii sau existenţei unor raţiuni contrare, egale ca forţă de argumentare…
Îndoiala spontană caracterizează starea psihologică de ezitare în care se află deseori omul. Cum scria Tudor Arghezi : “Voiam să pleci,
voiam şi să rămâi”
Spre deosebire de cea spontană, îndoiala filosofică presupune o decizie şi poate fi sceptică sau metodică.
Îndoiala sceptică, teoretizată de Pyrrhon din Eleea, este punctul final pentru cercetarea filosofică , când omul ajunge la concluzia că nu poate cunoaşte nimic precis. Cum spune în sec. XX, Patrick Suppes , (1990, “Metafizica probabilistă”, Humanitas ) :
“Certitudinea cunoaşterii – în sensul caracterului psihologic nemijlocit în sensul adevărului logic sau în sensul preciziei totale a măsurătorilor – este irealizabilă “ p.72 .
Sf.Augustin a polemizat respingând îndoiala sceptică : deşi pot să mă îndoiesc de orice , nu pot să mă îndoiesc de faptul că eu, cel ce se îndoieşte, exist. Astfel, îndoiala deschide calea către adevăr.
Pentru R.Descartes , îndoiala metodică este provizorie şi doar instrumentală, fiind părăsită imediat ce s-a stabilit “ceva cert şi constant în ştiinţă”. De fapt , îndoiala metodică nu dispare niciodată J.D.Dewey a arătat că cercetarea ştiinţifică nu poate înainta decât pornind de la noi întrebări permanent.
Îndoiala metodică , după Husserl , reprezintă un instrument de cercetare a adevărului, prin care zdruncinăm falsele opinii, asemeni acelui Socrate din dialogurile platonice. Denumită “epoche” (îndoiala metodică) , este reducţia fenomenologică prin care “este pusă între paranteze “ lumea , în măsura în care se prezintă în “atitudinea naturală “ a omului , pentru a depăşi “experienţa naivă şi imediată a realului”. Eliminând prejudecăţile lumeşti se ajunge la rădăcina lucrurilor, manifestă în experienţa directă şi originară a subiectului (Eul).
Îndoiala are şi un înţeles existenţial , exprimând situaţia omului care se află mereu în căutarea unui răspuns la întrebarea asupra sensului vieţii sale. Amintim distincţia subliniată de clasicul Racine : “Lumina zilei , umbrele nopţii “ (Fedra ). Aşadar, lumina este una , dar umbra este plurală…
REZUMAT
Pare arbitrar şi supărător să studiem – oricât de sumar - numele „umbrei” fără să abordăm unele vocabule derivate , strâns legate , precum umbrit /adumbrit, care dublează reflexele cuvântului simplu , sau umbritor / umbros, masculinizare paradoxală şi ambiguă a lui umbră, dar mai ales cele două substantive , atât de apropiate în derivaţia lor latinizantă, ambiguitate /echivoc şi îndoială /dubiu, totodată atât de autonome în ceea ce priveşte valorile lor expresive proprii...
În concepţia lui W.Empson , ambiguitatea aparţine vieţii însăşi , ca mănunchi de forţe diverse , strânse laolaltă numai prin coexistenţa lor, dar şi procedeului literar, ca aluzie, figură de stil sau joc de cuvinte. Când afirmă că poezia bună este ambiguă are în vedere ambiguitatea în sens psihologic, deci nu logic…
În filosofia existenţialistă, ambiguitatea desemnează situaţia precară a libertăţii umane care aspiră la infinit (frumos, bine, adevăr), dar se confruntă cu finitudinea de nedepăşit a fiinţei istorice. Năzuind după plenitudinea sensului vieţii, omul derobează, întâlnind iraţionalul şi absurdul.
Deci, îndoiala are şi un înţeles existenţial, exprimând situaţia omului care se află mereu în căutarea unui răspuns la întrebarea asupra sensului vieţii sale.
Totuşi , dacă ambiguitatea este preponderent obiectivă , referitoare la situaţie – comportare sau la cuvânt – exprimare, se poate spune că îndoiala este subiectivă, afectând autorul şi receptorul , cititor sau ascultător.
Am încercat , aici, într-un chip cu totul artizanal şi cu mijloacele aflate mai la îndemână , să recunoaştem şi să schiţăm configuraţia unei parcele infime, dar centrale, din spaţiul verbal în interiorul căruia gândirea şi formele ei de expresie îşi găsesc locul , ordinea şi jocul : ceea ce înseamnă umbră, umbrit şi umbritor în legătură cu o veche ţară– Umbria şi locuitorii ei - Umbrii, care foloseau dialectul Umbric.
Pe scurt: umbra este metaforă de exterioritate şi de interioritate, totodată. După cum scria Supervielle (trad. în Gerard Genette, “Figuri”, Ed. Univers , p. 199, 1978):
“Noapte în mine, noapte în afară,
Amândouă îşi riscă stelele,
Amestecându-le fără să ştie…
Dar care din cele două nopţi este
Cea din afară şi cea dinlăuntru?
Umbra este una şi se mişcă în cerc ,
Cerul cu sângele formează un întreg”
(Nocturne en plein jour)
BIBLIOGRAFIE
Aristotel, Organon , Despre categorii
P.Ricoeur , Metafora vie, E.U.
C.Baltag, Şah orb, 1970
W.Empson, Şapte tipuri de ambiguitate, E.U., 1981
Descartes, Discurs asupra metodei,
Lucian Blaga, Aforisme, Ed.Humanitas, 2000
G.G.Constandache, Dilema lui Blaga, Ed.Universal Dalsi, f.a.
Ştefan Augustin Doinaş , Ipostaze, Ed.Tineretului,1968
P.Suppes, Metafizica probabilistă, 1990,Humanitas
G.Genette, Figuri, Ed. Univers, 1978
Distribuie pe facebook
