Un lucru ciudat numit "O"- Paul Mihalache Adăugat în 20 februarie 2010, la 10:18 | 359 afișări / 294 vizitatori |
I
Totul a pornit de la lucrul acela misterios numit „o”. „Am să „o” fac orice-ar fi. Chiar de-ar fi să fie ultimul lucru din viaţa mea, eu tot am s-„o” fac!”, zicea tata. Nu-nțelegeam pe atunci despre ce este vorba, şi nici ce înseamnă „o”, dar observasem că de la un timp pe mama n-o mai chema Puiu, ci Mihaela, şi nici pe tata Dragule, ci Alexandru, iar mie-mi spuneau deseori că „va fi bine, vei vedea că totul va ieşi bine până la urmă”, dar eu nu ştiam cine va ieşi bine, sau ce, şi de ce le este lor teamă, dar mă gândeam că din cauza lui „o” se ceartă uneori, şi că „o” trebuie să iasă bine, sau cine ştie ce ne aşteaptă altminteri.
Tata făcea întotdeauna ce-i spunea mama să nu facă, şi în scurt timp, de pe urma lui „o” aveam mereu dulciuri la masă, bere şi prăjituri, iar când mama şi tata scoteau fum pe gură şi pe nas nu mai mirosea aşa de urât, şi-n curând am văzut că-ncepuse iar să-i cheme Puiu şi Dragule – fii liniştită, treaba merge strună, ai să mă bagi în mormânt dragule, dar îl săruta şi-l îmbrăţişa întotdeauna la plecare, aşa că mi-am dat seama că „o” n-avea cum să fie un monstru aşa de fioros, ci poate un sfânt cu barbă, dar ceva mai capricios, aşa ca Sfântu’ Ilie, despre care mama-mi citise aseară – îmi citeşte mereu despre toţi sfinţii – şi-mi spunea că tre’să-i iubesc, că sunt buni şi ne ajută, şi îi transmit lui Dumnezeu – sfântul cel mai bătrân şi cel mai puternic dintre toţi – rugăminţile noastre, şi mai ales acu’ tre’să-i iubim, şi să ne punem în genunchi şi să ne rugăm, şi mă puneam în genunchi, şi îi mulţumeam lui „O” pentru ciocolată, şi-i ceream iertare că am crezut că e un animal fioros, sau un monstru, dar el mă iertase deja, că ciocolată era tot mai multă, şi tata aducea uneori nişte sticle – cu un lichid gălbui şi dulce, care pişcă uşor limba – care făceau poc! când le destupa, şi eu râdeam, şi-mi dădeau şi mie, da’ nu prea mult, că pe’urmă te’mbeţi, şi parcă şi prieteni aveau mai mulţi mami şi tati de la o vreme, care veneau în vizită şi se purtau frumos cu mine, şi-i aduceau flori lui mami, şi-i spuneau politicos săru’mâna, iar tatii îi răsplătea uneori cu nişte hârtii care-i făceau să se bucure tare, tare, şi să plece acasă fericiţi, șşi să vină iar în vizită destul de curând.
Aveam o singură cameră, în care mă născusem – mi s-a povestit – în care mâncam, aşteptam să vină amiaza, în vremurile bune mâncam iar, aşteptam să vină tata, stăteam de vorbă, în zilele bune râdeam şi beam lichid gălbui care pişcă uşor limba, din sticle care făceau poc! când le destupai, uneori jucam cărţi, şi tot acolo dormeam toţi trei, eu pe salteaua moale de sub geam, cu găuri în care-mi băgam degetele de la picioare, imaginându-mi că sunt scorburi, iar degetele mele animale mici şi zgribulite, iar mami şi tati alături, în patul cu arcuri, ceva mai înalt, care făcea uneori scârţa-scârţ, când ei credeau că dorm, dar eu nu dormeam, şi auzeam cum patul face scârţa-scârţ, îl auzeam pe tata pronunţând sinonime ale cuvântului „amor”, pe care le auzeam uneori şi în piaţă, când mă duceam să iau pe datorie făină şi zahăr de la Nenea Cornel, şi respirațţia sacadată a mamei, cu iz de pasiune şi de salam din carne de cal. Aveam şi o baie în care, în vremurile bune nu trebuia să ne ţinem de nas când intram înăuntru, dar baia era mică şi rece, aşa că nu locuia nimeni acolo, şi când venea cineva în vizită era primit tot în cameră, unde nu mirosea de obicei a nimic, doar câteodată, nu tare, în special când veneai de afară. Camera era a mea şi a lui mami şi a lui tati, dar auzisem că fusese mai demult, înainte să mă fi născut eu, a unei bunici cu părul alb, care vedea viaţa doar cu mâinile, cu urechile şi nasul, şi la un moment dat n-a mai văzut-o deloc, şi de atunci ea nu mai locuieşte aici, şi e bine aşa, că eu n-aş fi vrut să mai stea altcineva cu noi, şi chiar mă sperii puţin când tata rosteşte cu seriozitate cuvinte ca „viitor”, „maşină”, „casă nouă”, sau şcoală, că dacă e ciocolată şi lichid gălbui care pişcă limba, şi sunt şi mami cu tati, eu nu vreau să plec altundeva, şi nu cred că în altă parte poate să fie „mai bine” sau „mai frumos”, alte cuvinte dintre cele care mă neliniştesc, şi mă fac seara, când mă aşez în genunchi cu faţa la perete, să-l rog pe O să nu-mi ia nimic din ceea ce am, şi-i spun că nici nu-mi trebuie altceva.
Sunt singur cu mama în casă, iar afară plouă neîncetat. Tata a plecat pe ploaie să ne-aducă nouă bunătăţi, iar mama stă la geam şi-l aşteaptă. Când vine careva în vizită în lipsa tatii, şi mama se aşează acolo, în dreptul ferestrei mici, care dă spre stradă, mama e întrebată uneori dacă e tristă, iar ea răspunde absent că nu, dar eu ştiu că nu e tristă şi fără să o întreb, căci atunci când e tristă plânge, şi nu mai e frumoasă deloc, deloc. Săptămâna asta a venit iar pe la noi Cornel, care-mi aduce covrigi tari şi murdari, şi care zâmbeşte de-ţi mută nasul din loc – dar tata se uită urât la mine când spun asta de faţă cu el, aşa că nu o mai spun deloc. El zice că-i poet, dacă-l întrebi, şi dacă nu-l întrebi, oricum îţi spune. Stă în piaţă cât e ziua de lungă şi vinde covrigi, strigând cât îl ţine gura că are „covrigi gustoşi pentru copii burtoşi, covrigi pufoşi pentru copii frumoşi”, dar eu ştiu că minte, şi mama ştie, şi tata, dar lor li se face milă de el, şi-i dau câte o farfurie de mâncare, şi el mănâncă, dar pleacă încruntat şi blestemând în legea lui, cu voce joasă, dacă nu primeşte şi câteva hârtii de-alea, fără de care am văzut că oamenii sunt împinşi afară din crâşmă – crâşma e un loc lângă piaţă unde lumea pare fericită, şi totul miroase exact ca zâmbetul lui Cornel. Tata nu se duce niciodată acolo, şi l-am întrebat într-o zi de ce nu se duce, că oamenii par fericiţi acolo, iar el mi-a răspuns că o să-mi zică altădată, când o să fii mare poate, şi degeaba i-am spus că sunt mare, şi că pot să înţeleg orice, că lui tata îi era foame, iar mama tocmai încălzise supa cu găluşte.
Trecuse o iarnă şi primăvara era aproape de jumătate; nu făceam mai nimic eu cu mama, doar tata era plecat toată ziua – cu treburi de oameni mari, pare-mi-se, căci nu vorbea niciodată deschis despre ele – dar nici noi nu ne simţeam atinşi de ceea ce unchiu’ Marian – care era plin de bani şi ne vizita rar – numea „cea mai răspândită boală a secolului: pasivitatea”. Împlinisem şase ani – ştiu asta pentru că învăţasem să număr şi să socotesc, ca să pot şi eu, seara, să joc şeptică şi tabinet cu mami şi cu tati, după ce stăteam la masă, căci în tortul de biscuiţi Unirea, pe două straturi, erau înfipte şase jumătăţi de lumânare, pe care le stinsesem suflând o singură dată, şi am fost mândru şi bucuros că mi se va îndeplini dorinţa, deşi nu prea ştiam ce dorinţă să-mi pun, că nu-mi doream ca nimic să se schimbe, aşa că i-am rugat pe O şi pe Maica Domnului ca nimic să nu se schimbe – şi în curând, peste vreo patru-cinci luni urma să merg în primul an la şcoală. Eu nu ţineam neapărat, deşi în ascuns, ideea mă incita puţin: aveam să fiu aproape un om mare, dar mă şi întrista, că mami cu tati se certau uneori din cauza asta: „Cu ce o să-l ţinem, dragule? Ne trebuiesc bani pentru haine noi, caiete, bilete de autobuz, n-o să ne mai ajungă de mâncare...” „Lasă puiule, îi răspundea tata, lasă totul în seama mea” – şi atunci ştiam că O îi este favorabil. „Îl voi da la cea mai bună şcoală din oraş, şi o să te mândreşti cu el, şi-o să-mi mulţumeşti peste zece ani”, dar eu nu voiam să se mândrească mami cu mine, nu-mi plăcea când prietenii lor îmi spuneau „frumuşelule”, „ce băiat isteţ, mai mare dragu’” – erau nişte proşti – iar mami mă iubea aşa cum eram, nu trebuia să fac nimic pentru asta, „dar sunt mândră de el şi acum, nu trebuie să facă nimic pentru asta,” îi răspundea, dar eu ştiam că voi merge la şcoală, pentru că tati făcea întotdeauna ce spunea mami că nu ar trebui să facă, şi cred că tati era cel mai deştept, pentru că totul mergea bine, şi aveam ciocolată, şi tort de biscuiţi Unirea de ziua mea; şi mami ştia asta, dar zicea mai mult aşa, ca să vadă tati că până la urmă el are dreptate şi să ştie că dintre toţi doar el este om mare, chiar dacă, la un moment dat, şi eu se pare că aveam să devin.
Robert, care tocmai împlinise şase ani, şi care abia la toamnă avea să meargă la şcoală, era cât se poate de mulţumit de viaţa lui liniştită alături de mama, de viaţa lor sărăcăcioasă care abia dacă se ridica – şi asta doar de scurt timp încoace – puţin peste limita supravieţuirii, şi fără să bănuiască în ce se băgase tatăl lui pentru câţiva bănuţi în plus, fără să aibă de unde şti că O nu este un zeu binevoitor, ci o sursă precară de venit, o afacere murdară cu prafuri interzise prin lege, pe care tatăl lui le vindea cu un risc inechitabil pentru un comision infim, un pericol iminent şi un dezastru inevitabil. Mihaela, mama lui Robert, ştia bine lucrurile acestea, dar nu avea nici o influenţă asupra soţului ei când era vorba despre ceea ce el numea „afaceri, draga mea, treburi de bărbaţi”; în plus, rareori se întâmplă ca speranţele să aibă vreo legătură cu calculul raţional.
Acum am şase ani. Acum un an mama avea de cinci ori mai mulţi ani decât aveam eu atunci, iar tata cu cinci ani mai mult decât mama. Acum mama nu mai are de atât de multe ori vârsta mea, deşi e mult mai mare şi foarte frumoasă. Cred că e fericită, pentru că zâmbeşte mereu când se uită la mine, şi plânge destul de rar.
Pe la sfârşitul lui mai, la mai bine de o lună după ce mami şi tati se certaseră dacă să mă trimită sau nu la şcoală, tati veni acasă mult mai târziu decât de obicei, urcă scările în fugă – în mână avea nişte pacheţele mici, dreptunghiulare, înfăşurate în bucăţi murdare de cârpă – stinse lumina, şi ne făcu semn cu degetul să nu scoatem un sunet. Nu se întâmplă nimic în seara aceea, dar îmi amintesc că am mâncat în tăcere, pe întuneric, ne-am culcat, şi după ce ei credeau că eu am adormit – când mă aşteptam să aud patul făcând scârţa-scârţ, că nu mai făcuse aşa de aproape o săptămână – o auzii pe mama spunându-i lui tata că „pentru numele lui Dumnezeu, Alexandru, te rog, nu te mai duce! Gândeşte-te măcar la copil, dacă de tine nu-ţi pasă!” „Tocmai la el mă gândesc, draga mea. Încă o lovitură ca azi şi m-am retras. Încă o lovitură ca azi şi-am şters-o toţi trei din oraş, iar el va merge la cea mai bună şcoală din ţară”. Dacă pentru a merge la şcoală trebuia să ne mutăm din oraş, atunci eu nu mai voiam să merg, dar până la urmă am mers, şi într-adevăr ne-am mutat în alt oraş, însă numai eu cu mama, căci tata a plecat iar a doua zi dimineaţă, „mă aştepţi până la cinci, iubito; dacă nu vin până atunci, vă aşteaptă nenea Marian la el, şi-ţi va spune dânsul ce să faci mai departe,” şi de atunci, de când m-a mângâiat ultima oară pe păr, „să ştii că tot ce fac e doar pentru viitorul tău, puştiule,” nu l-am mai văzut niciodată, iar mama plângea, şi-mi spunea că e plecat într-o delegaţie lungă, lungă, „ca să ne asigure nouă tot ce ne trebuie”, dar mie nu-mi trebuia altceva decât să fie şi tata cu noi, şi el era deştept, şi ştia că eu asta vreau, şi mă făcusem destul de mare de acum, şi i-am zis mamei că tata trebuie să fi plecat în delegaţie după bunica aia bătrână, cu părul alb, „despre care ziceai că vedea viaţa doar cu mâinile, urechile şi nasul, şi probabil că nu are să se mai întoarcă vreodată”, şi-atunci mama a-nceput să plângă şi mai tare, n-a mai zis nimic, şi mă strângea în braţe cu putere, de parcă voia să-mi spună „ajunge puiul mamii, gata, potoleşte-te”, dar ea era cea care plângea, nu eu, că ştiam de la tata că bărbaţii nu plâng niciodată, şi nici prin cap nu-mi trecea să-l dezamăgesc.
II
Mai aveam o oră până să încep munca şi priveam în depărtare, prin fereastră, clădirile vechi şi înalte din centrul oraşului. Mai sunt doar câteva ţigări şi ăsta e ultimul pachet, la naiba! Trebuie neapărat să împrumut nişte bani până la salariu, sau să cer un avans... Am să cer pe dracu’ pentru că sunt o proastă! Am treizeci şi unu de ani, sunt încă tânără, şi Cristi mă place, ştiu asta. Aşteaptă doar un semn din partea din partea mea, iar mie mi-e ruşine până şi să-l privesc în ochi. Ce proastă sunt! Dacă aş fi ştiut să profit de tinereţea mea...
— Majoritatea oamenilor sunt tentaţi să creadă că viaţa lor ar fi fost fantastică dacă, şi nu mediocră, ca în realitate, dacă într-un trecut (întotdeauna destul de îndepărtat) nu ar fi luat o anumită decizie, nu ar fi acţionat la îndemnul unor „binevoitori”, ci după propria putere de judecată. Un căcat! spuse Edi, strivind cu tocul pantofului ţigara fumată abia până la jumătate.
Şi încă nu e prea târziu. Poate că şi pentru Robert ar fi mai bine. Cristi m-ar face asociata lui, şi am merge cu el în străinătate când ar avea de încheiat câte un contract; am vedea Parisul, Londra, Veneţia... şi clădirile din depărtare, din centrul vechi al oraşului îi captivaseră privirea de parcă s-ar fi aflat deja la un balcon al hotelului Ritz, privind spre Place Vendôme, plutind apoi pe malurile Senei, până în Saint-Germain, sau în piaţa San Marco, privind spre turnurile bizantine ale bisericilor.
Mama încă nu ieţise, era tot la geam (uitase oare de muncă?) iar eu fumam cu Edi în parcul din faţa imobilului. Eram colegi de şcoală, doar că el era în clasa a opta, cu doi ani mai mare decât mine, șşi provenea dintr-o familie bogată. Avea profesori care-l pregăteau în particular la fiecare materie, şi un tată care-i îndeplinea toate mofturile. Uneori accepta să ia masa la noi – un prânz sărăcăcios, dichisit cu ceva mai multă atenţie – şi atunci era nevoit să suporte, respectuos şi dezgustat, lamentaţiile mamei, care-i tot dădea înainte că dacă nu ar fi fost văduvă, dacă soţul ei, dacă unchiu’, şi tot aşa mai departe câte o jumătate de oră şi mai bine.
I-am povestit lui Edi despre viaţa noastră dinainte, despre ce spunea tata, despre credinţele mele naive, despre rugăciuni şi despre misteriosul „O”. Într-o zi mi-a răspuns că există oameni care, ignorând prezentul, trăiesc doar în trecut; alţii doar în viitor...
— Tu şi cu maică-ta sunteţi şi mai demni de milă: Trăiţi într-o lume fictivă a lui „cum ar fi fost dacă”. Jalnici!
L-am urât în acel moment, pentru că ştiam că are dreptate, dar nu-mi puteam refuza până şi visele.
— Eu nu visez, mi-a spus într-o zi. Tata m-a învăţat: „Tu nu eşti ca ceilalţi. E simplu: Tu întâi îţi doreşti, apoi obţii.”
III
Un singur timp – acelaşi din Place Vendôme şi dintr-o mansardă mizeră de pe strada Lipţcani.
De cele mai multe ori, după ce îşi aleg una-două dintre cele deja existente, copiii îşi inventează propriile superstiţii pe care le respectă până la bătrâneţe. Lui O m-am rugat şi tot pe el l-am blestemat toată viaţa pentru adolescentinele eşecuri amoroase, pentru reuşitele şi neşansele profesonale, pentru o nevastă cam încuită la minte, trei copii, din care nici unul băiat, şi pentru paralizia asta împuţită care îmi permite să nu fac nimic altceva decât să stau toată ziua în faţa televizorului urmărind meciuri de fotbal, tenis, hochei, biliard, până şi oină, primind de la stat o frumuşică pensie de handicapat. Tot ceea ce mă îngrijorează e soarta lui O. După ce oi muri eu... Trebuie să fie cam frustrant să fii Dumnezeul niciunui credincios... Mai rău poate chiar decât Dumnezeul unui handicapat.
Distribuie pe facebook
