Un scriitor de comitetîntâmplări aproape adevărate - Ioan Jorz Adăugat în 02 octombrie 2009, la 19:08 | 244 afișări / 233 vizitatori |
„Scriitorul de la trei” cobora liniştit, scările. Mai bine le-ar fi urcat! În faţa uşii de la intrare plenul „Asociaţiei de proprietari” era, deja, întrunit şi sosirea scriitorului părea tot ce mai trebuia pentru anclanşarea discuţiilor, furtunoase (dacă în condiţii de caniculă prelungită, sub un cer fără vreo idee de nor, se poate vorbi de furtună) pe marginea (şi pe de-alături) ordinii de zi.
- Vecine - vecine înlocuia perimatul şi odiosul „tovarăşe”, crea o anumită intimitate, o aparentă pecetluire a unei cârdăşii, împărtăşite de locatarii scării, care se adresau, unul, altuia, cu acest apelativ - vecine, iar întârzii la adunare! Sau n-ai citit afişu’ şi, ca de obicei, ai uitat?! - Îl interpelă d-na Lia, preşedinta şi omul de iniţiativă al „Asociaţiei de proprietari”. Privirile dezaprobatoare ale celorlalţi l-ar fi băgat în pământ - de ruşine, în condiţii normale, şi ar fi mormăit o scuză, dar întârzia la o lansare de carte, aşa că, iritat, se hotărî să „şarjeze”:
- Madam Lia, sunt foarte grăbit. Cinci minute, maxim! Consideraţi că sunt de acord cu tot ce veţi hotărî în plen şi în afara lui… Plătesc şi nu discut, dar mă grăbesc! Fiţi succintă! Cât mai succintă cu putinţă!
Parcă i-ar fi dat cu „terpinol” la fund, trezind mahalagioaica din ea. Mahalagioaică ce se străduia s-o îngroape într-o respectabilitate conferită de banii pompaţi de cei doi copii, ce slugăreau prin Italia, bani investiţi în amenajarea apartamentului, la concurenţă cu Ilieştii, Voronii şi alde Gaiţă - concurenţă ce a condus la transformarea întregii scări într-un şantier permanent şi perpetuu, sub sloganul „Casa de nebuni nu-i acasă!”
- Matale, vecine, eşti tot timpu’ grăbit. Nu pui mâna la nimic… Am curăţat subsolu’ şi bărbaţii de pe scară trebuie să care piatră, să băgăm înăuntru… Şi câinele ăsta, Gec, de-i dai de mâncare şi-l pupi în bot toată ziua, nu latră la hoţ’, da’ latră la uni’ proprietari… O să trebuiască să-l schimbăm… Înţelegi?
Jack, câinele scării, un „maidanez” destul de curat - pentru un „câine comunitar” - cu limba evantai, asista impasibil la discuţiile în plen, în inconştienţa sa de câine, căruia i se contesta dreptul de a lenevi, nestingherit, preş la intrarea în casa scărilor.
- Domnu’ Cioablă a adus altu’ - continuă preşedinta Lia, câine de pază, nu bagabond ca Gec… Să ţi-l iei şi să ţi-l ţii, că dacă nu, aducem hingherii!
Asta era prea de tot! Literatura română nu mai putea suporta asemenea ingerinţe în relaţia om-câine, câine-om, şi izbucnirea „scriitorului de la trei”, justificată - pe motive comunitare, fu pe măsură. Congestionat la faţă, cu indexul îndreptat (într-un imperceptibil tremur nervos) spre potaia ce urma a-l înlocui pe Jack, scriitorul răbufni:
- În primul rând, madam Lia, mă confunzi cu Fefeleaga, cu Bathori… Eu sunt Agârbiceanu, eu nu car piatră, eu scriu cărţi! Şi câinele… Ei bine, câinele Jack e un câine onest şi educat. Nu bea, nu fumează şi nu latră neîntrebat. E un câine decent! Ăsta, de l-a adus Cioablă… Nu vedeţi ce faţă de popă chefliu are?! Nu vă salut! Mă grăbesc!
Şi astfel plecă, iritat şi demn, „scriitorul de la trei”, neştiind că, prin purtarea sa (calificată ca incalificabilă) tocmai ratase şansa de a fi ales în „Comitetul de scară”.
De, aşa sunt scriitorii… Nu sunt toţi de comitet!
Distribuie pe facebook
