Un scriitor optzecist sută la sută : Liviu Ioan StoiciuTreizeci de ani de la debutul editorial. La şaizeci de primăveri - Dragoş Vişan Adăugat în 18 februarie 2010, la 11:03 | 195 afișări / 170 vizitatori |
Cartea zădărniciei (2008) lui Liviu Ioan Stoiciu aduce ca noutate de ultimă oră, în prima sa parte, dialogul sincer cu prietenul de-o viaţă Al. Deşliu. Acesta i-a propus în 2006 chiar lui, intervievatului – despre care putem afirma că ar fi cel mai apreciat scriitor optzecist (originar din judeţele Neamţ, Bacău şi Vrancea) – un chestionar de-a dreptul incitant. Răspunsurilor le dă curs retroactiv, în cele două sute de pagini care prefaţează volumul. Interviul are lungimea pe care o merită în absolut chestionarul, foarte bine întocmit de către Al. Deşliu, decedat între timp, până la publicarea cărţii, în iulie 2007. Urmează în Cartea zădărniciei partea a doua, “« Inspiraţii » de început”, c-un grupaj poetic intitulat “Versuri” şi optsprezece “Proze scurte”, continuate de paginile de jurnal adolescentin şi juvenil “Începuturi – file rupte din calendar” (de la începutul anului 1966, când L.I. Stoiciu avea aproape şaisprezece ani, până la aniversara sa de pe data de 19 februarie 1973, când împlinea douăzeci şi trei de ani. Această carte autobiografică reprezintă, în ceea ce poate concentra ea mai esenţial, însuşi crezul artistic al scriitorului cu zâmbet arthurian de când s-a născut – ca dovadă stând grupajul celor treizeci şi cinci de fotografii din final, “O viaţă în imagini”. O bibliografie amănunţită a operei poetice, epice, dramaturgice, eseistico-publicistice şi de jurnalier e ştiinţific întocmită, rămânând incompletă doar printr-o secvenţă temporală de nouăsprezece ani (1989-2008) în privinţa atricolelor despre opera sa, din periodice. Numai câteva “Referinţe critice” (şapte pagini la număr) – pentru că modestia sa nu-i permite să insereze mai multe –, întregeşte structura documentară a acestei Cărţi a zădărniciei.
Începusem aceste note de lectură printr-o afirmaţie care pe mulţi i-ar şoca – cu titlul “Un scriitor optzecist sută la sută”. Aş adăuga: peste suta de procente! Fără să exagerăm, întregul volum se citeşte ca un roman, sau de fapt se vizionează ca un spectacol ori film. L.I. Stoiciu ne-a mai pus în faţă şi alte cărţi fără cusur, despre care nici duşmanii personali nu pot aduce vreun reproş de ordin estetic: La fanion (1980, premiul USR pentru debut), Poeme aristocratice (1991, premiul USR pentru Poezie), Singurătatea colectivă (1996, Premiul Academiei sau “Mihai Eminescu”, tot pentru Poezie), Ruinele poemului (1997, Marele Premiu ASPRO), Post-ospicii (1997) şi Poemul animal (2000) – distinse cu premiile Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Despre ultima distincţie literară dintr-o listă mai lungă, Teatrul uitat (2005), care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor acum patru ani, am avut onoarea să discut în paginile revistei “Tomis”. Şi romanele scrise acum zece ani de L.I. Stoiciu s-au bucurat de aprecierea publicului : Femeia ascunsă (1997, Marele Premiu “Alexandru Vlahuţă” al Salonului literar Dragosloveni, Vrancea) şi Grijania (1999, Premiul Naţional de Proză “Ion Creangă”, Humuleşti, Neamţ).
L.I. Stoiciu include în Cartea zădărniciei. Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu & « Inspiraţii » de început (2008) şi un ciclu poetic de-al său, scris pe la douăzeci de ani. Criticii literari n-au sesizat până acum că acesta constituie însăşi faza inaugurală a discursului său depoetizant, anticipând total o poetică sarcastică specifică apoi optzecismului literar românesc. Intitulat cu modestie “Versuri”, acesta e alcătuit din unsprezece poeme, scrise între 1964 şi 1972. Ele premerg altor patru cicluri sau “volume” scrise între 1974-1975, după cum recunoaşte în postfaţa “O mărturisire a autorului” din volumul pam-param-pam (adjudu vechi), publicat în anul 2006 la editura Muzeul Literaturii Române: “Realitatea e că în anii 1974 şi 1975 (când se deschiseseră concursurile pentru debut editorial) am definitivat şi dactilografiat patru volume, care vor rămâne şi de aici înainte în manuscris, în sertar (le vor arunca, după moartea mea, cei interesaţi; pentru a le încărca memoria, le consemnez aici titlurile: Libertatea de a fi, Sperietoarea şi oglinda, Răsfrângeri şi Măsura singurătăţii familiale, volume cu un alt stil decât cele care au urmat). În afara acestor patru volume originale, rămase în întregime în manuscris, mai am în sertar şapte volume originale, definitivate şi dactilografiate între anii 1976 (eram la 26 de ani) şi 1980 – pe atunci locuiam la Focşani! Ce-ar fi să le recitesc... A fost o experienţă înnebunitoare, enervantă până la insuportabil: că nu de poezie ‘retro’ preoptzecistă (suprarealisto-postavangardistă mai degrabă decât postmodernă) aveam eu nevoie azi”. Cele şapte cicluri poetice scrise între anii 1976-1980 alcătuiesc cele şapte părţi ale volumului pam-param-pam (adjudu vechi).
Primele unsprezece poeme ale lui L.I. Stoiciu, care intră în Cartea zădărniceiei într-un fel la rubrica de restituiri, nu sunt deloc lipsite de valoare estetică. “Sunt trist” e o primă confruntare a eului poetului, aflat la scăldat, cu dura realitate a impunerii muncii voluntare din regimul comunist.
“Toate curg”, al doilea poem, scris sub o dublă influenţă, cea a nomadului glas “aritmetizat” (Geo Dumitrescu) şi a metodei onirice (Gellu Naum, Virgil Teodorescu) începe la modul epistolar, prin asumarea unui rol histrionic – sarcastică alură de îndrăgostit: “Umbra ierbii se ridică, apele se varsă-n/ infern, o/ vrabie şi-un vrăbioi se bat pe paie sub/ salcâmul din ogradă –/ tu, iubito, când te întorci de la pol?/ Pe zona căii ferate, paşte/ turma...// M-am tot gândit la visul de astă noapte să-l/ desenez pe hârtie, el/ învie morţii, am auzit în somn. Zburam, deşi mergeam/ pe picioare,/ nu ţin minte ce nu aveam şi ce spuneam, din/ cer cobora/ un cântec de muzică populară./ Cireşele de mai atârnau gânditoare. Un plop îmi/ aţinea calea, slab la minte... Erau/ vremuri amare.” Încă cinci strofe din poemul intitulat după preceptul elin “Pantha rei” fixează mai întâi un tablou nocturn în care tânărul se întreabă dacă “luna e al treilea meu ochi, de fiară, care vânează”, apoi trenul din apropierea cantonului 248 unde a copilărit, lângă Adjudu Vechi, scrisul necalofil în plină natură, starea de reverie, solilocul: “« Mă caut ». Ştergi cu o linie ce-ai scris: jos,/ la poale, într-o râpă,/ sub o umbră de arţar, e-o fântână. Şi scrii în loc,/ deasupra: într-o râpă e o carte.”. Apoi ne surprinde o întrezărire a vicleniei demonice prin frunzişul unui nuc (în postura lui Stavrogin al lui Dostoievski, se va complace şi mai târziu, ca spirit convulsionat). Avem impresia că locul retras unde a trăit până la douăzeci de ani ar fi “o insulă a morţii” lui Euthanasius, chiar dacă o prietenă sau o soră îi alină amărăciunea de la şaisprezece ani: “Şi duduia asta tristă, care stă/ rezemată cu fruntea de tăciunii/ din vatra stinsă, în mâini cu o inimă ofilită: ar vrea să/ se mărite şi n-o fură nimeni, mi-e frică/ să nu fugă singură pe/ ape.” Discurs abrupt, discurs pe brânci, discurs pus la şmotru, la încasat şi dat bătăi ritualice, discurs fragmentat cu intenţie, sintetizat fără nicio intenţie. Discursul lui Liviu Ioan Stoiciu a ajuns pe dată la un grad înalt de spontaneitate, încât ascultarea sa ne plasează în sincronie absolută cu emiterea sa, la Adjudu Vechi.
Al treilea poem – despre funeraliile cadrului rustic şi chiar ale naturii – este intitulat “În fundal”. Poemul tripartit, cu o duritate infrangibilă de lexic şi imaginar, e gândit să aibă ca primă parte un prolog de teatru absurd, unde apare un om otrăvit cu propria-i fiere provenită din decorul grotesc: “Un fulger înfipt într-un morman de carne, zgârci şi oase,/ apă vie scursă, rădăcini ieşite printre buze./ În fundal, funerarii. Aer/ irespirabil, cu/ coarne... Stă zâmbind plafonului, întins în sicriul/ cu lacune ale memoriei. O, dulce/ seninătate.// Sfinţi somnoroşi, pereţi măzgăliţi cu obscenităţi./ Lumânare topită/ pe jos, pe marginea canalului. Laşule! Un/ canal de suspine. N-a vrut să/ mai trăiască, dar a înghiţit o otravă uşoară, a scăpat:/ acum trebuie iar să se îndrăgostească, să suporte arsurile/ gastrice. Hiperacide, să sufere de sete/ şi de foame, să numere stelele când are insomnie,/ să nu creadă în strigoi.// Străchini şi oale, cercei şi statuete de lut ars cu/ organele sexuale mărite, de făcut vrăji./ Sfială. Roşeaţă în obraji/ şi atâţia dinţi sănătoşi, care îl dor – mai bine murea.” Din cele două strofe ale acestui prolog ne-am dat imediat seama că titlul “În fundal” pune accent, la fel ca pictura abstractă ori naivă, pe un efect “trompe d’oeil” ori pe schimbarea bruscă a perspectivei spectatorului. Peisajul devine spectacol viu. Inanimatul cu animatul sunt în relaţie de substituţie, dar ocurenţa lor simultană nu deranjează ochiul cititorului. În directă legătură cu suprafaţa obiectelor, intră în joc o întreagă artă a divinaţiei, în intestinele otrăvite (haruspicii).
În partea a doua a poemului aflăm că omul din “fundal” ar fi cerşetor, beţivan, fumător înrăit. Lui i se mai adaugă, în faţa bodegii o babă “trântită”, “nemişcată”. Despre reificarea babei, a otrăvitului şi a altui muşteriu – ca figuranţi bahici – ne informează eul poetic-naratorial: “speră că e în viaţă, o scutură. Las-o,/ bă, în pace, că e beată-mangă. Baba/ ţine o păpuşă de cârpă în/ braţe”. Se schimbă după acest vers privirea epicizantă de până acum, pentru că apare o adresare către sinele auctorial: “îţi seamănă ţie” (dedublarea celui care constată este anulată – “păpuşa de cârpă” ţărănească prefigurând poetul în oglindă, vocea sa auctorială care se tot jigneşte). Până şi otrăvitul devine melancolic, pleacă de la bodegă şi se duce pe malul Siretului (aproape de Adjudu Vechi), deşi plouă afară. Otrăvitul nu-i eul liric, deşi e văzut autoscopic : “Stă şi meditează. E acum întors pe un mal surpat: anii/ mei au trecut ca/ apa Trotuşului până azi, s-au vărsat în mare, claie/ peste grămadă, dacă nu cumva au intrat direct în pământ./ Se ia cu mâinile de cap. Îmi e dor de laptele de capră/ din copilărie, îi spune la ureche chelnerului.”
Ultima parte, epilogul poemului “În fundal”, opune tonul agresiv de mai înainte unei regăsite calmităţi de copil, unei sensibilităţi faţă de animale, făţă de-un zbor miniatural ori milimetric ratat: “Un pui de vrabie încearcă să-şi ia zborul, pe iarbă,/ în ogradă la noi, mi-e milă de el,/ fug în casă şi prind pisica, să fiu sigur că nu-l vede,/ să-l înhaţe.”
Celelalte poeme din “Versurile” dintâi ale lui Liviu Ioan Stoiciu trasează biografie şi o monografie a haltei (Cantonul 248) de lângă localitatea Adjudu Vechi. În “Mi-e teamă de mine” se foloseşte iarăşi sondarea psihicului unei alte persoane (Frăsina, o colegă de joacă şi de şcoală, care nu mai vine la întâlnire), dar şi portretistica imaginară, suprarealistă – a “vrăjitorului Vasile”. Al cincilea poem, intitulat “În armată” este de fapt primul proces verbal, prozaic precum se scurge şi viaţa cazonă. Liviu Ioan Stoiciu mărturiseşte în Cartea zădărniciei că, exact precum adolescentul George Bacovia, fugise şi el de liceul militar, încălcând voinţa tatălui său; dar, paradoxal, a cerut să plece voluntar în armată, ca protest împotriva sovieticilor, care înăbuşiseră “primăvara de la Praga” din anul 1968. În ciuda tonului imparţial, se strecoară şi o fină undă elegiacă – care în subtext (“pe furiş”) n-ar fi decât o ripostă împotriva ateismului, ce a ajuns să-i spele creierul la sfârşitul armatei, când avea să se-angajeze miner la Bălan, în Harghita: “eşti tânăr şi nefericit, te/ închini la/ icoana sfântului ioan, patronul/ tău, scoasă pe furiş/ din portmoneu, o săruţi, priveşti/ lung la cuibul de rândunele de sub streaşina/ magaziei de vizavi// ai palmele reci, linia vieţii se întretaie cu linia/ morţii, îţi închipui,/ ninge cu felii de pâine, ai vrea tu, ţi-e foame, nu/ mi-e somn// îţi pare rău că nu ţi-ai făcut tatuaje şi că n-ai/ jucat zaruri/ pe câmpul de instrucţie/ mâine/ poimâine te eliberezi”. Poemul următor, “Vorbim singur”, e mult mai amplu, alcătuit din şase părţi. Este scris în anul 1970, pe când L.I. Stoiciu a lucrat la o mină în Bălan şi ar fi putut contacta silicoză în abataje, dacă nu ar fi trecut la munca de birou, apoi la redacţia unui ziar. Sub formă epistolară, către “iubită”, intonaţia întinde curse ori ademeniri (“nu mă/ trezi la realitate, tu// ai o muşcătură pe umăr?” Imaginarul citadin, nu şi versificaţia ori noua sintaxă atât de originale, este foarte asemănător cu acele universuri poetice ale lui Benjamin Fondane, Ben Corlaciu, Leonid Dimov, Gellu Naum, Constant Tonegaru, dar şi cu acel limbaj amar, lucid şi enigmatic din poezia de tinereţe – cuprinsă şi-n volumul antologic Necunoscutul ferestrelor (care abia apăruse în 1969) – a lui Ion Caraion: “atâtea fantome care cerşesc pe aici, înghit urechi,/ nări, buze, pleoape. Şi/ atâtea cuţite care mă străpung. Toamna. Eşti/ gelos?// Măturătorii de străzi mângâie nervii frunzelor/ scoase din buzunar şi/ întinse pe masă, seara, la chef de ţuică/ galbenă.// tuşul se întinde pe fiordurile din/ noi, se diluează, copacii/ inimii se/ scutură, cad din ei creioane coapte,/ desenul de lapte sperie/ păsările care vin să ciugulească, vorbim la pereţi,/ singuri// va fi răsturnată aici o maşină plină de scoabe, nu/ va mai fi nimeni singur, vom fi/ împerecheaţi [...]// îmi aruncă în cap ligheanul cu apă în care s-a/ îmbăiat, după/ dragoste, după ce bate politicoasă la uşă, eşti/ o lighioană// la căminul de nefamilişti, unde ceasul deşteptător se/ sparge, ce naiba l-o fi apucat,/ curge din el o lavă,/ acoperă linia ferată, o iau la fugă să salvez vaca/ din copilărie, visez cu/ ochii deschişi, azi am alt metabolism”. Celălalt poem de dragoste, “Atât de frumoasă”, conferă plasticitate, umor şi oralitate comunicării unor stări de contopire trupească, ca în “Morgenstimung”-ul arghezian: “dragostea face parte din geografia ta, urci şi cobori/ munţi până scoţi limba, îţi/ simţi sufletul/ odihnit la şes, te joci de-a cârtiţa, ai răsuflători,/ te confuzi cu locuri [...]”.
I-a fost dat optzecismului literar să aibă şi un cal troian, un Odisseus, un Lot, un rege Arthur, un drept susţinător (de ţeapă drăculească), pe Liviu Ioan Stoicu. Dacă grupul format din Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vişniec, Ion Mureşan, Ioan Holban, Adrian Alui Gheorghe şi Mircea Nedelciu n-ar fi asigurat centrul valoric, de rezistenţă al promoţiei literare optzeciste, cu certitudine astăzi n-am fi auzit deloc de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina şi de alţi câţiva supranumiţi, pretinşi “greii” revoluţiei culturale anticeauşiste, sau ai postmodernismului în variantă schimonosită de ei, pe româneşte, “antropologică”. Şeful Cenaclului de Luni, Nicolae Manolescu, n-a oferit în anii ’80 un sistem interpretativ original despre poezia optzecistă, ci a aşteptat ca Marin Mincu să-l emită, iar el să-l înhaţe precum murena, apoi să-l rupă din toate articulaţiile, cu falca sa inferioară, în rotaţii şi îngiţiri personalizate, care să-l digere. După 1990 acestor “postmodernişti” profitori, dirijaţi de Manolescu, nu li s-au mai conferit decât premii la comandă, neaducând aproape nimic nou în scrierile lor postdecembriste, deşi în Postmodernismul românesc Mircea Cărtărescu îi consideră la categoria “hard”, iar pe alţii mai valoroşi decât ei, adevăraţii optzecişti, îi plasează în zona cenuşie “soft” – crezând că ei au oscilat spre şaptezecism şi chiar neomodernism, compromiţând ideea de reformă ihab-hassanistă a Desant-ului din 1983.
Având un spate acoperit, de trofeele activităţii sale (de nimeni altcineva), Liviu Ioan Stoiciu nu se sfieşte să facă şi bilanţul negativ al atmosferei din beletristica ultimului deceniu, aflată într-o derivă îngrijorătoare – după cum sună şi una dintre întrebările chestionarului întocmit de către Al. Deşliu :
“Spuneţi-ne trei-patru lucruri care ţin în loc literatura română actuală.
Pe primul loc, deşi e greu de crezut, Uniunea Scriitorilor – US (aflată la « centenar » în 2008) : ea se substituie operei scriitorilor care îi sunt membri, dar pe care nu-i reprezintă decât sindical. [...] Şi faptul că şi azi are valoare în primul rând scriitorul aflat într-o funcţie (deşi s-a demonstrat, de când a fost Societatea Scriitorilor Români în funcţiune, lăsată moştenire US, că funcţia nu-ţi dă decât autoritate morală, în cel mai bun caz, în plan social; în opera scrisă contează criteriul estetic), e semnificativ. Pe locul doi e politica literară a grupului care domină literatura română şi azi, acelaşi care domina şi o anumită parte a literaturii române înainte de 1989 (până în 1989 el era benefic; azi, acest grup a dat de gustul puterii literare şi e corupt, sfera lui de influenţă e abuzivă), ocupând posturile-cheie din US, de la filialele ei teritoriale şi de la revistele care apar sub egida US, înmulţite anume, să poată să controleze totul. Pe locul trei e critica literară – în absenţa criticii de autoritate, s-au relativizat într-atât criteriile estetice, încât totul a devenit o apă şi un pământ, până şi scriitori din linia a şaptea au ocupat prima linie a literaturii române şi ierarhiile literare au fost total bulversate (fiecare gaşcă literară are şmecheria ei de promovare « valorică »), a dispărut competiţia reală literară, acum suntem egali cu toţii (e şi efectul multiculturalismului literar la mijloc, ideologizat, ca şi efectul postmodernismului). Înmulţirea editurilor particulare şi a revistelor literare independente a făcut să explodeze veleitarismul cu ştaif, al celor ce au terminat o facultate, au bani şi cred că e normal să-şi valideze licenţa sau doctoratul cu o carte, pentru carieră (plus pensionarii, care-şi amintesc azi că au scris în tinereţe versuri sau proză de pension şi li se pare normal să le publice; sau copiii, care-şi încântă la culme părinţii, părinţi ce le plătesc fericiţi debutul neapărat supradotat; sau intelectualii frustraţi, lipsiţi de talent nativ, care n-au reuşit să publice până la Revoluţie o carte, şi-şi umplu rafturile cu producţiile lor în numele lui « Vă arăt eu cine sunt »). Sigur, n-ar fi nicio problemă că se publică fără discernământ, dacă sita critică şi-ar face datoria, din păcate însă, pe zi ce trece, critica literară se deprofesionalizează alarmant. Şi dacă ai o critică mediocră, pe piedestal e ridicată literatura mediocră. Trist e că nu avem critici « pentru export », nicăieri critica românească nu e recunoscută (doar eseiştii sunt acceptaţi în străinătate, dar numai dacă au texte de literatură comparată din care să lipsească literatura română, necunoscută pretutindeni) – asta spune totul, critica trage literatura română în jos. [...] Pe al patrulea loc aş pune miza mică pe care joacă literatura română, scriitorul de limbă română. Mă refer la prozatorul şi dramaturgul român, fiindcă din partea poeziei nu avem de ce să ne plângem, suntem la vârf (normal ar fi să ia Premiul Nobel pentru Literatură un poet român, nu ştiu de ce se amână atâta recunoaşterea poeziei scrise în limba română, o fi şi prost tradusă?). Intrarea în Uniunea Europeană va mai schimba miza şi perspectiva epică şi dramatică a scriitorului român?”
Un subcapitol al primei părţi din Cartea zădărniciei lui Liviu Ioan Stoiciu este intitulat “« Să te pui bine pe lângă Manolescu »”. Dizidenţa mai mult sau mai puţin mascată de care au dat dovadă Ion Caraion, Paul Goma, Marin Mincu şi Liviu Ioan Stoiciu în rândurile USR, încă de dinaintea evenimetelor din 1989, ar fi putut să-l pună pe gânduri pe cel mai longeviv ocupant (actual) al tronului acestei onorabile instituţii care în 2008 şi-a sărbătorit centenarul – după cum remarcă şi autorul cărţii. Trebuie redat în întregime acest subcapitol polemic care parcă e desprins din Procesul lui Franz Kafka, pentru că aplicarea stereotipă a titlului (intrarea la stăpân) a însemnat dobândirea cheii succesului pentru mulţi neaveniţi din lumea scriitorilor şi criticilor de după 1990:
“În sfârşit, o structură de autoritate (mereu contestată de o anumită parte a scriitorimii române, fireşte, ideologizată), aparte, oficială, a fost (şi este) aceea a juriului premiilor literare anuale ale Academiei Române. Plus structura literară « Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova », a juriilor premiilor ei anuale pentru literatura originală scrisă în limba română, care cuprinde şi scriitori din România... Ce ar fi de reproşat tuturor acestor structuri cu jurii care acordă premii anuale? În primul rând că toţi scriitorii care au funcţii sunt premiaţi! Iau atâtea premii cât sunt în funcţii, că te întrebi unde erau aceşti scriitori până acum – nu e de ajuns că sunt lăudaţi tendenţios de ‘critică’, înălţaţi în grad. De aici atâta ‘diversitate’ de premii, să nu mai ştii ce să crezi. Dintr-o dată, dacă are funcţie, devine scriitor important, deşi nu e. Apoi, Institutul Cultural Român – ICR – are o structură de traduceri ale cărţilor originale, cu ‘juriu’: inevitabil, sunt traduşi cei cu funcţii şi cei aflaţi în graţiile grupului care domină literatura română (din stirpea lui N. Manolescu), nu alţii. Tot ICR are centre culturale (15, conform unui nou recensământ) la care sunt invitaţi scriitori români să-şi dea în stambă – ştiţi deja la ce scriitori corecţi mă refer. O structură (legată tot de mafia literară, care face şi desface) e aceea care pune la punct programa şcolară (condusă de acelaşi N. Manolescu, predată pupilei sale Liviu Papadima, un universitar care nu citeşte literatură originală) şi vine succesul garantat al scriitorilor publicaţi în manuale, după considerente nu e greu de ghicit de ce fel. N. Manolescu şi slujitorii săi interesaţi (şi genul lor de a percepe literatura română azi, trecută printr-un singur filtru) au ocupat tot spaţiul literar public, de la reviste importante la edituri care contează, chiar şi paginile de cultură ale ziarelor: comanda vine automat. E la modă o literatură « decentă », « subţire », « inteligentă » (universitarii o cultivă), dar fără şansa de a fi perenă, ea va umple doar spaţiile rămase goale din istoriile literare. E de-a dreptul o nebunie că sunt eliminaţi din competiţia literară autorii (şi cărţile lor) care nu sunt pe gustul celor ce au acaparat literatura română azi. Şi care nu linguşesc liderii Grupului Dominant, ci-şi văd singuratici de drum. Aşadar: dacă vrei să fii un scriitor important, trebuie « să te pui bine pe lângă Manolescu », nu să scoţi cărţi de valoare! Mai exact, N. Manolescu însuşi a devenit o structură literară: ce am să-i reproşez? Personalitatea domniei sale a înflorit, eu l-am admirat, şi-a împrăştiat seminţele dogmatice (dau roade, majoritatea otrăvite), nu e greu de înţeles ce va urma, natural… Trebuie să aşteptăm să i se irosească de la sine şi capitalul moral-abisal adunat.”
Multe pasaje ale “« Inspiraţiilor » de început” merită a fi rezumate, pentru că citarea lor în întregime ar priva publicul cititor să descopere semnificativul suspans al Cărţii zădărniciei, ce se piteşte chiar printre amănunte. De exemplu, pentru a reconstitui mozaicatul autoportret al lui Liviu Ioan Stoiciu, vom rezuma pagini întregi, referitoare la următoarele sale etape, pe care le verificăm şi în jurnalul de la sfârşitul Cărţii zădărniciei :
1. Viaţa aspră într-o familie numeroasă. Plecarea timpurie de-acasă. Schimbarea a zeci de locuri de muncă. Debut cu poezii, proză, articole la reviste culturale precum “Tomis” şi “Steagul roşu”. Aprecierea dată de către Ştefan Augustin Doinaş (acelaşi mare eseist şi poet care l-a remarcat şi pe poetul Marin Mincu). Anul 1973 – an de cotitură, cu şapte tentative de sinucidere. Activarea până în 1975, ca poet, prozator fără operă publicată, şef de cenaclu la Bucureşti ;
2. Căsătoria sa. Naşterea fiului. Studii mult mai intense şi siguranţa de sine oferită de obţinerea, prin concurs, a postului de bibliotecar. Debutul editorial – în antologii poetice mai întâi, în 1977, 1978 şi 1979. Tot Ştefan Augustin Doinaş este cel care îi cenzurează tacit, la editură, debutul editorial propriu-zis, cu volumul La fanion. Acesta apare abia în 1980.
3. Perioada de ascensiune pe plan artistic 1981-1989. O poezie de-a sa este citită de către Virgil Ierunca la postul Europa Liberă, ceea ce îl transformă pe L.I. Stoiciu în persona non grata. Obţine premiile Uniunii Scriitorilor, însă i se interzice să intre în această breaslă, deşi regulile stipulau că ar fi avut imediat dreptul, prin distincţiile literare avute. Distanţă luată faţă de grupul optzeciştilor, patronat de către Ov.S. Crohmălniceanu, şi de Nicolae Manolescu. Ţinerea în lanţ a optzecismului naşte un program estetic, bine intuit de scriitori. Protest într-o scrisoare deschisă faţă de dictatorul N. Ceauşescu. Marginalizarea socială a sa la Focşani. Filarea sa şi a rudelor care-i ascund manuscrisele (sora sa le îngroapă în pământ) de către Virgil Măgureanu, viitor şef S.R.I., care pretinde şi azi că a fost persecutat de către regimul comunist, ţinut în arest la domiciliu. Desfacerea contractului de muncă al lui L.I. Stoiciu de la biblioteca din Focşani, cu o lună înainte de evenimentele din decembrie 1989.
4. Numirea sa ca preşedinte de judeţ, în iarna anilor 1989-1990, slujbă foarte avantajoasă din care va demisiona după o lună. Solidarizarea sa, ca publicist, cu fenomenul protestatar “Piaţa Universităţii”. Criticarea dură a tendinţelor retrocomuniste. Dezgustul faţă de orice orientare politică, de stânga şi de dreapta. Perioada dintre anii 1990-1992, ca şef de redacţii, îl face să se ferească pe viitor de titulatura (răspunderea colosală, coruptibilă la noi, românii) de şef, baştan, pentru că el nu acceptă niciun compromis, niciun rabat de la calitate în activităţile sale. Satisfacţia că adversarii optzecişti îi recunosc, măcar prin premierea noilor sale volume de poezii, rolul decisiv jucat în literatura contemporană, din ultimele două decenii ale mileniului trecut. Publicarea de proză fantastico-ludică. Activitate publicistică susţinută, mai ales la revista “Viaţa românească”.
5. Primul deceniu din mileniul al treilea îi oferă scriitorului o dezamăgire foarte mare. Nicolae Manolescu hotărăşte samavolnic încetarea bruscă a activităţii la “Viaţa românească” a lui Liviu Ioan Stoiciu. Păstrarea locului de muncă, doar ca “adjunct” de şef al acestei prestigioase reviste stipendiate din păcate, ca multe altele de U.S.R. În 2005 primeşte premiul Uniunii Scriitorilor şi pentru dramaturgie. Participă în juriile multor concursuri literare, din Bucureşti şi din întreaga ţară. I se traduce opera. Redactează jurnalul din 2002. Experienţa “stoică” şi de critic literar îl face iniţial să recunoască, puţin rezervat, “noua generaţie”, a “douămiiştilor” radicali, apoi să aducă împotriva lor argumente estetice pertinente, care ar nega faptul că literatura română asistă la naşterea unui nou val ori fenomen douămiist, de calibrul celui şaizecist neomodernist ori chiar optzecist. L.I. Stoiciu este de părere că douămiiştii ar fi nepoţii optzeciştilor (dacă nouăzeciştii au avut apanajul filierii directe din aceştia). Vizionar, el aşteaptă ca măcar “douămiizeciştii” ori Deceneii – i-am denumi noi, mai plastic – să realizeze pe deplin ruptura aşteptată. Acceptă că printre cei care au debutat între anii 2001-2008 sunt şi scriitori remarcabili, care au un cuvânt greu de spus (înşiruie câteva nume). Însă tendinţa douămiistă de-a ignora cu desăvârşire tradiţia literară, cultivându-şi exclusiv numai între ei operele (pe site-uri, în tiraje elitiste), fără un minimum teoretic la bază, decât unele impulsuri venite cam artificial dinspre unii critici remarcabili, i se pare cu auguri dintru început nefavorabili.
Sarcasmul, optimismul, nobleţea care reies la orice pagină a acestei Cărţi a zădărniciei ni-l fac mai mult decât un prieten apropiat, glumeţ însă şi curajos în mustrări, pe Liviu Ioan Stoiciu – un Arthur al scrisului românesc, un Merlin al poeziei româneşti contemporane, la umbra talentului căruia au stat trei promoţii literare: cea optzecistă, nouăzecistă şi cea douămiistă.
Poem scris pe data de 19 februarie 2010, pe care-l dedic aniversatului L.I. Stoiciu:
Arcana I. Magicianul. Coşarul pe-o Casă-a morţii
(arcană ricoşată spre Manole... eonii cernelii)
În loc să mă mai doară pe drum
gestul frământării unor intoxicaţi de trufie
(cu propriul monoxid sau dioxid de carbon)
+
disperarea dintr-o casă ce-ar trebui să fie
o Carte Românească/ curte brâncovenească/
cetate basarabeană deschisă dialogului
+
mă doare-n cot de altercaţiile regizate de căţeii
şleahtei miticului Manole…
...Esca...A./...Lesko...A.
+
de tipăriţi (scriindu-şi doar jurnalul parizian
cu poze şi prin manualele alternative
de istorie critică precum şi
de limba cu literatura personal stâlcite)
+
de-acest arhitect zis postmodernist/
postdecembrist/optzecist/şaptezecist/
şaizecist ca şi de-alde Dumitru
micu’ proletcultistul
=
de ambii cincizecişti
(vezi volumul din 1965 - Literatura română de azi –
strânsura lor de flegme şi lichele)
Îmi voi reteza compasiunea
şi mă voi cocoţa iute
cu tinerii mei colegi coşari
pe şarpanta internautică
de unde auzim oricum vorbe grele
venite meschin din partea
acestor prea josnici gângavi
suspuşi/interpuşi printre noi –
brutalii plăcintari-dovlecei
Încă le-auzim strigătele
ameninţările
insultările la adresa
sutelor şi sutelor de mii
de vii/morţi (agonizanţi) cititori
ce nu ştiu tot
şi-anume că ostracizarea rapidă
nu-i cuprinde azi numai pe unii încondeiaţi
(asociaţi uneori de-a valma cu ei
la cataramă însă neprinşi cu sutele de leii murdari
însă şterşi cu gravitate din “Istoria” pe 400(0) de ani
debitată de Manu
melan-omul perfidiei
eonilor/paraleilor lui mameluci
pe scena SuSuRului clădit interbelic
ajuns acum de două parale)
pentru că lista lui Manole… ăsta/Esca
ce va fi de urgenţă dată jos
vine încă şi călcă precum tăvălugul
pe toţi cu şenila
A amuţit cândva hornul
dar o să scobesc de negreală
pe degeaba acest loc irespirabil
ca să le interpun gingival
fumu’-n dantura
ce-o să le iasă
pe nasul scurtat de Constantin Cantemir
mai întâi lui Nicolae M.
(zis Milescu Spătaru
acoperitu’/ cârpitu’ prin Berlin şi Paris după ’89)
Ventilaţii
c-Ogranza
să zboare
odată spre vest
de pe la noi
Aţi văzut pe-Animal Planet
cerneala caracatiţei –
cum o mai decupează murena
îi ia între fălci călimara
şi-i mănâncă braţele
în rotaţie
chiar dacă ele o mai îmbrăţişează
(aşa-i şi cu acedía mauso-le...éilor
sau a Manole... eonilor)
Aici duhnesc toţi nervii din craniu casei
scribilor prin fante
administratorilor Mogoşoaiei morţii
lui Marin Preda… ce distrug chiar azi traiul
unora/altora prin atacuri psihotronice
tot din partea fostei gazete
a lor de perete cu eonii lor mari şi tari puţind
Încât mi-oi adăposti pielea
sub unghia încarnată
(aia, de la degetele mici ale picioarelor)
aproape stâlcit
luat în bocanci
ca să nu mă îmbâcsesc
în timp ce vă povestesc
Iară voi
Berevoi
neorbiţi de miros
încă furioşi pe orbita mea dezaxată
ce înconjoară casa morţii c-un cordon
voi da voi
îngerilor neîntunecaţi
urmăriţi-mi văzul pedestru
agăţat pe-acoperiş
ca-n Praga pe Strada Alchimiştilor
Scap dintre oasele mâinii drepte
globul de ghicit fericirea
altora nu a noastră
Văd în ţăndări ochi încruntaţi
c-aş vrea să-i rănesc
pe încuiaţii
Ma(g)noli...
ieiiiii
ieiiiii
lieiiii
leilor
măcar de vor amuţi din 2010
Vom da cu
funingine-n mutrele casei
morţii capilor acestei reţele
Voma-i-ar afară
pereţii
De ce-n éii?!
Den’ aia!
Ciunga-mi baghetă-n
neputinţă, sau
scurta de mână
a succesului fără profit
lasă libertate
destulă aripilor, forţei
log(ate)_aritmic
să se frângă...-n balans
înfiorând
spleenul invers
Vărs tot
Plecaţi
plecaţi
Vărs peste ce-i
dinăuntru
în vatra
ăstora
asfixianţi
Vărs foc
şi-i potopesc
Valea
mamelucilor
lăsaţi tinerilor Decenei
liberă calea
Miroase.
Stric gen
după gen.
Şi specia,
familia,
gâtui
capul
clicii
deUS (semnează strâmb un ultim sued din Cehia, Golemul)
Distribuie pe facebook
