Urlalii, cuci, panglici de Lăsata Secului interviu cu bunica (III) - Dragoş Vişan Adăugat în 16 februarie 2010, la 13:13 | 334 afișări / 296 vizitatori

- Mamaie, ce se făcea în sat de Lăsata Secului ?
- La urlalii, toţi copiii duceau snopi, maldăre întregi cu tulpini de porumb – de-alea care se dă la vite. Făcea o căpiţă mare aşa, aproape cât bucătăria. Şi când se însera, copiii da foc la căpiţa aceea şi juca împrejurul ei... care aşa cum se pricepea. N-am fost niciodată acolo pe deal, unde juca ei… A fost şi… alde tac-tu, făcea…
Când se însera, jos în sat părinţii fetelor (“domnişoarelor”) punea masă cavalerilor – băieţilor mari, care le jucau la horă. Ei îşi luau măştile de pe ochi, stăteau la masă. Le dădea câte o bucată de halviţă şi câte un ou fiert. Cu nucă era halviţa. Şi-aseară a arătat la televizor.
- Nu se sărea peste foc?
- Nu se duceau ăia marii, cavalerii acolo, la urlalii. Ăia micii săreau. Eiiii, se juca, mai cădea şi cu pantalonii arşi în fund, că jarul ăla era mare. Cine avea putere aşa mare să-l sară?!
Şi dimineaţa, pe la nouă-zece, iar se strângea, din nou, flăcăii! Şi tot cu zdrenţele alea se făcea cuci – îmbrăcaţi urât, să nu-i cunoască care cine este... Că dacă a fost seara... Da’ mai era şi din ăia care n-au fost seara... Tot cu măştile alea pe ochi făcea câte un băţ lung, aşa (gesticulează cu ambele mâini). Stai să-ţi spun aşa: dar băţul trebuia să fie corn, den ăla care nu se frânge. Şi-acum să-ţi spun şi ce făcea. Şi de băţul ăla era legat un şnur. Şi de aţa aia legau o opincă. Bătea fetele pe care avea necaz pe ele. Eu dacă nu te vream, mă băteai. Nu numai tu, ci şi ailalţii. Mă băteai cu opinca ! Hă-hă-hă (o intonaţie descendentă a râsului).
Şi veneau prin curţi la oameni şi jucau. Le cântau unul cu fluiérul, din fluiér. O persoană. Şi le da acolo bani. Le da câte un pahar de vin... Pentru că nu-i băga în casă..., ci în curte, acolo!
Cam aşa, Dragoşe, altceva nu ştiu, ce să mai zic...
- Cum ieşeau îmbrăcate fetele?
- Fetele? Nu erau naţional îmbrăcate. Erau aşa cum suntem noi acum. Nu erau cu bluze, cu fote, nu...
- Era obiceiul să le şi ude?
- Nu. Stai să-ţi zic. Şi fetele aveau câte un lănţişor de aur. Şi-avea pe lănţişorul ăla galbeni de aur. Câte trei avea, aşa, la gât. Nu exista să n-aibă. Şi mămica a avut trei, de care a luat în schimb pământ ! (o accentuare dură, de supărare, pe ultima silabă). Dar noi nu i-am apucat (adică nici surorile ei n-au văzut galbenii, că-i vânduse).
Acum ia ascultă-mă şi apoi mai scrie! De ce avea galbeni fetele? Pentru că... Eu eram fata ta, şi dacă venea să mă ceară în căsătorie, până nu-i dădea gălbenii la flăcău nu mă căsătorea cu el, dacă n-avea de unde-i da galbeni... Mama oprea galbenii să dea la fiica ailaltă, ca să se căsătorească şi ea. Iar la aia mare, care i-a purtat cât a fost domnişoară, îi dădea ginerica. Mama îi dădea şi următoarei fiice, ca să-i poarte şi ea la gât. M-ai înţeles!
- Frumos!
- Dacă tu erai primul (adică primul la părinţi) şi n-aveai bani să-ţi iei să te căsătoreşti, ţi-i dădeam ţie să-i dai la mireasă!
- Şi dacă mă căsătoream, eram obligat să vă dau galbenii înapoi?
- Ei, de unde aveai să ne dai! Strângeam noi bani şi cumpăram şi pentru fata sau băiatul care se ajungea, ca să se fudulească şi aia cu galbeni la gât! Şi fetele, cât de sărace era, strângea părinţii bani şi-i punea şi ei pe o panglică la gât, dacă n-avea lănţişor. Că se ducea la horă, şi să nu fie fără galbeni la gât!
- Da, normal! Ce culoare la panglică?
- O panglică den asta, care sunt şi astăzi... Şi mov, şi roşie, şi albastră... Cum aveai rochiile, schimbai şi panglica de la gât. Înţelegi? Da’ care avea lănţişoare, nu mai schimba panglica de la gât, cu nimica.
- Galbenii erau turceşti?
- Nu ştiu, nu eram chiar aşa... Că noi când ne-am ajuns, n-am mai avut galbeni. Că a fost cu refugierea, cu bulgarii. Că ne-a ocupat bulgarii şi am refugiat în Almalău. Punea numai lănţişoare. Eu aveam un lănţişor cu inimioară. Chiar lănţişorul ăla îl dădusem lu’ maică-ta, nu ştiu ce a făcut cu el... Era decât inimioara aia aşa. Dar multe fete nu mai avea deloc. Înţelegi? Sărăcise lumea şi nu mai avea!
Părinţii au fost refugiaţi mai înainte pe Ialomiţa, că tot bulgarii… (se referă în primul război). Nu eram născută. Alde mămica erau tineri căsătoriţi atunci. Nu mai ştiu dacă fetele aveau lănţişoare. Că p’ormă s-au retras bulgarii. Că jumătate din sat era bulgar. Ăştia care au venit în ’40 erau din Bulgaria veche. Numai pe noi, românii, ne-a dat peste graniţă. Pe bulgari i-a oprit, măcar că au fost cu românii.
- Şi vă înţelegeaţi între voi!
- Foarte bine! Nu ne-am bătut. Jucam la horă împreună… Şi bulgarii se prindeau lângă noi, jucau lângă noi… Cântau şi din cimpoi, şi din ţigulcă, ori caval…
- Cum arăta ţigulca?
- Cum îi vioara. Aşa era, Dar îi zicea ţigulcă. Avea şi armonică. Nu acordeoane den astea mari (gesticulează cu degetele, de parcă ar cânta la clape în jos şi-n sus). Armonică îi zicea, nu acordeoane.
- Lăutarii erau români sau bulgari? Sau orchestre mixte?
- Bulgari erau. La ei erau bulgari şi noi, când făceam hore, erau români! Ei nu vinea la hora noastră, că nu ştia să joace valţuri din ăstea, ei ştiau numai de brâu să joace. Mai juca şi sârbă, dar numai bărbaţii ştia să joace – se puneau pe vine. Fetele, bulgăroaicele, nu jucau sârba, numai de brâu. Pentru că avea fustele lungi.
- Am mai scris odată asta!
- Ah, nu mai scrie! Termină. Vezi, că ţii minte... Eu nu mai ţineam minte…
- Şi de Dragobete, la Cap de primăvară, pe 24 februarie, ce se obişnuia să se facă ?
- Nu. Nu se făcea, Dragoş. Doar plimbare. Când te ducea băiatul acasă, prietenul, cum se zicea. De la horă, când te ducea acasă… Când mai stăteam la opaiţ, seara şi venea băieţii. Stam şi lucram două-trei fete, seara, şi veneau mai mulţi băieţi. Stam de vorbă şi pe urmă rămânea fieştecare fată cu prietenu’ ei. Atunci ne mai sărutam şi noi !
- De ce, părinţii nu erau de acord să vă sărutaţi ?
- Am vorbit cu tine şi poate acum m-am căsătorit. Ei, eu am vorbit cu altu băiat şi pe urmă am vorbit cu tatai-tu şi m-am căsătorit. Că m-am certat, ne-am supărat, n-am mai vrut să vie cu mine. I-am zis că nu te mai iubesc şi nu mai vreu să vorbesc cu tine. Că-mi intrase pe suflet tataie. Şi ca să nu se bată, m-am pus de faţă. Fetele ne strângeam la cişmea, cu ulcioarele, de luam apă. Şi venea şi băieţii lângă fete, tot aşa. Şi venea mulţi. Şi pe ormă pleca fiecare fată cu ulciorul plin cu apă, şi ăla o conducea.
M-am pus de faţă: şi tataie, şi băiatu’ ăla de dinainte. Şi lu’ ăla, prietenu’ de dinainte i-am spus să nu mai vină, că-l vreau pe tataie. Ăla era Marenciu şi tataie e Niculaie, până la căsătorie am fost împreună, cu tataie Niculaie.
Am încheiat, Dargoş, nu ştiu ce să mai spun. Am spus destule !
- Ai încheiat că doar cu tataie m-am căsătorit. Lu’ ţăţica Ana ia dat cercei de aur şi galbeni la gât, şi mie nu mi-a dat nimic. C-a fost cu refugierea, nu mi-a dat nimic.
- Ţăţica Ana era mai mare decât matale!
- (Cu o faţă mirată) Păi era cu nenica Stan, fratele lui Niculaie. Mai a avut două surori care a murit. Înainte lu’ nenica Stan era, după el era?... Nu mai ştiu. S-au căsătorit când era în relaţii bune cu bulgarii în Aidemir. Nu cred, că noi eram copii pe atunci, eram pe la şcoală...

---

Distribuie pe facebook