Vetucaurâţii - Dorin Cozan Adăugat în 01 noiembrie 2009, la 23:23 | 124 afișări / 117 vizitatori |
Bu-hu-hu, bu-hu-hu, bu-hu-hu…
Aşa-mi îngână satana dintre crengile legănate ale salcâmului din dâmb la Han, unde, cu taşca sub fund, călăream borna de la capătul Hodorei, în timp ce trenul, şuierând, o cotea în tăietură, ca un şarpe în bortă, iară eu, din vârful dealului, trăgându-mi sufletul de urechi, aruncam pupilele deasupra satului, aşa cum un prinţ îşi hodineşte bunghii până hăt departe, la marginea împărăţiei sale, asta dacă împărăţia sa are aşa ceva: în stânga, Dealu Morii, cu roatele de foc săltând în noaptea de Paşte, în dreapta, dâmbu` cu livezi, cu dumbrava în fundu` împărăţiei, iară, în faţă, toloaca, îmbrăţişată de căscioarele iosupenarilor al căror coperişuri de ţiglă şi stuf dârdâie în miezu` nopţii, ca urechile de tinichea ale deşteptătoarelor, din cauza sforăiturilor acestor plăieşi, căliţi în luptele cu balaurii şi balauriţele de pe dealurile Cotnarului.
Bu hu hu, bu hu hu…
- La ce beleşti ochii, cioroiule?
- La ţâţa lunii şi la curu` gâinii, tolomacule!
Aşa ne scărpinam noi, eu şi cu Sifu, care mă ajunse din urmă, scăpând cu greu din ghearele lu` Barabulă, paznicul livezii, sărind iar gardul şcolii şi tupilându-se sub statuia lui Cezar Petrescu, ca un şobolan grăsun în troscotul şi-n stânjeneii directoarei.
-Hai, vii? Iote că Petrea lu` Vetuca o aprins gazu` la curu` vacii! Te-aşteaptă!
- Stai oleacă!..
Şi-asvârlind taşca în gât, coborâm dâmbu` jidanului, ne căscăm oleacă sub pod, la gâlgâitura pârâului, ş-o luăm, desculţi şi cu maţele ghiorăind, prin roua tolocii plină de puf, ca doi paianjăni de baltă tăind “curu` găinii” în două.
-Săr`mâna, mătuşă! Săru`mâna, nănaşule!
-Să trăieşti, finule! Să trăieşti!
-Iaca, l-am adus pi Sifu, să-i daţi o căniţă de lapte, direct de la sursă! C-aşa-i bun, cald şi spumos…ş-un covrig cu sare, dac-o mai rămas de la `mormântarea lu` Frunza! (nota editorului: Frunza fuse cânele autoriului, asasinat de vecinul Goe, că n-o pupat-o iel primu` undeva pe Uleana).
Aşa intram eu, în creierul nopţii, ditamai goblizanu`, în casa oamenilor cu copchiii lichiţi de sobă, ca în sânu` lu` Avraam, cu gândul la cana plină pe care-o sugeam de-a-n picioarele.
-Şî, şi mai faşi? Ai vinit pe-acasî di hram?
-Ihi…Da` ma` doarme? Şi soţu`?
-Ă-hă! făcu naşu`…La ora asta dorm ca şobolanii, c-am fo` tătă zâua la directoare, ş-acu am scapat şâ noi!
După ce-i pupam prin somn pe zmei, urcam la ai mei, numărându-le mai `nainte deştele zmeilor de la picioare, pi sub ogheal, şi plasându-le portocalele – lu` Aura în ghiozdan, plus cartea de colore şi cariocele făr` de care nu mă puteam înfăţişa a doua zi în faţa zânei, iar lu` Petrea ăl mic, în ciubotele lu` tac`su, alea noi, în care se pierdea dimineaţa, cu scufia pe ochi, după tat`su care godogănea de după uşa vacii, pesemne la sculele lui, că despre neamurile de peste drum, numa` de bine zicea.
Când trec pe sub cerceveaua geamurilor, cu ţâţa lunii sticlind în cristalinele casei– câte geamuri, atâtea ţâţe- bestia iar, din vârful salcâmului: bu-hu-hu, bu-hu-hu, bu-hu-hu!..
- Mă pupi în cur! şi continuai frumos, cu ceva ce poate fi transsubstanţiat în manualele alternative, când, după moartea mea, voi fi recunoscut, şi-mi va ridica directoarea statuie lângă Cezarul ei, asta dacă voi muri vreodată.
Ş-atuncea, în ţiuitul greierilor, sub ţeasta lu` Dumnezău greblată de stele, se ridică o umbră care-şi îndreaptă cocostârcul spre coaja salcâmului ş-a `mpărăţiei sale şi udă, din preaplinul inimii lui, cernoziomul patriei şi cocoaşa împărăţiei şi creşte, creşte şi se-ngroaşă, până întunecă totul.
E-hei, iară a doua zi, dis-de-dimineaţă, ma` o să-mi deie cafeluţa la pat, tăicuţu` o să-nghesuie o cioată din vie în gura sobei ş-o să facă plita să tresalte de bucurie trăgând de urechi para focului, iară moi, cu ochii întredeschişi o să văz cum Vetuca, întinerită cu 10 ani, mă ia de mânuţă, mă trage în spatele casei, după hâj, -pesemne făcui boroboaţa cu gâtu` răţuştelor sau ceva mai drăguţ- mă scutură şi-mi porunceşte, când nime` n-are ce-mi face, fără crâcnire:
-Taci!
-…
-Taci, mă!..Ai tăcut?
-…
Şi prinţul tace, de fiecare dată, ca un făcut, lingându-şi mucii şi lacrimile, de te-ntrebi dacă tot tărăboiu`, urmat de trasul drăcuţului în spatele casei n-avea alt scop decât pronunţarea formulei cu pricina.
Sau, în timp ce ma` mă îndoapă cu dulceţuri şi alte cele, înşirându-mi buletinul local de ştiri, iar tăicuţu` mă întreabă de unele şi de-altele, moi, întărind cu câte un “ihi” printre plescăiturile limbii, văz cum Vetuca se ia cu Petrea a lu` Mărtinaş, Petrea care, a doua zi după nuntă, pe înserat, este traversat pe toloacă cu roaba, de taică-miu şi Culai, frate-su, pen` că, fiind nou-nouţ în sat la noi şi neînvăţat cu aerul tare al viilor de Cotnar, a trebuit să fie îndrumat în cele lumeşti de către nişte experţi, ca să facă faţă la cele ce vor urma.
Apoi, ţuguindu-mi buzele peste gard, la Uleana, care se făcu acu fată mare, nu că n-ar fi fost şi înainte, îmi gâdil omuşoru` în aşteptarea lu` Aura, care cu ghiozdanu` în spate, râzând cu tătă gura, ca la majoratul ei- şi ce gură areee- o s-apară acuş în braţele lu` Vetuca, la şcoală, adică la maică-mea, unde o să mâzgălească, ca în fiecare zi de vreo 5 ani încoace, câteva pagini de caiet, aşa cum făceam şi eu când umpleam cu litera “p” caietele, apoi, suflecat, cu creta în stânga şi cârpa în dreapta, înfrumuseţam paturile, uşa, pereţii şi o parte din prispă, până ieşea de nota 10, aşa cum m-o învăţat Vetuca, căreia i-am şi dedicat prima mea poezie, în clasa întâi. Da` pe-asta, clar că nu v-o mai zâc acuma!
Distribuie pe facebook
