Violent, Violeta - Recheşan Gheorghe Adăugat în 20 martie 2010, la 18:00 | 540 afișări / 267 vizitatori

1

Bufff…zdraaang! Geamurile glasvandului zdrăngăniră periculos, gata să se spargă. De cînd s-a mutat cu mine, Violeta violentează uşile, geamurile, sertarele din bucătărie sau aripile de lemn ale dulapurilor. Cînd o vezi cît este de mică şi de fragilă, nu bănuieşti că poate mînui, cu atîta forţă dezlănţuită, obiectele. Calcă prin casă ca o furtună, podelele scîrţîie sub călcîiele ei, mobilele se clatină nesigure, iar pereţii se feresc sfioşi din calea ei. Îmi plac femeile mignone, pline de temperament, eu am un metru optzeci şi cinci şi optzeci de kilograme, dar prefer să-şi manifeste tubulenţa în pat, nu să trîntească lucrurile şi să bubuie toată ziua prin casă.
Înainte Violetei o aveam pe Doina, care mă exaspera cu placiditatea ei. Era frumoasă, blondă şi planturoasă, avea un chip de un oval perfect, angelic, dar cu o expresie tîmpă, resemnată, întipărită în ochii bleu-gri. Pe vremea aceea încercam să cînt la chitară, dar prezenţa ei nu mă inspira deloc. Stătea şi mă asculta ca o surdă, îmi zdreleam degetele pe corzile tari şi ea tăcea. Nu eram un virtuoz, nu cîntam ca Santana ori ca Andrés Segovia, dar nu surprindeam nicio reacţie pe faţa ei atunci cînd îmi ieşea o linie melodică sau vreo serie de acorduri dificile, iar în ochii ei terni nu lucea nici o fărîmă de entuziasm pentru strădaniile mele.
Am renunţat la chitară şi am părăsit-o. Cînd am anunţat-o că nu mai vreau să locuim împreună şi-a făcut în linişte bagajele şi a plecat spunînd: “Nu cîntai bine deloc! Nu pui suflet în nimic din ceea ce faci!”
Cine şi-a găsit să mă judece? O plantă, care nu citise în viaţa ei un roman şi care toată după-amiaza stătea în faţa televizorului.
După Doina, am cunoscut-o pe Flory. Flory era vulgară, brunetă, cu buze cărnoase, răsfrînte şi cu urme de acnee pe tenu-i gălbui, unsuros, dar avea un trup desăvîrşit. Am cunoscut-o la o şedinţă de nud, mă apucasem între timp de sculptură şi am fost pe loc cucerit de formele ei perfecte. Sub pielea lucioasă şi netedă, muşchii se reliefau onctuoşi, dar supli în acelaşi timp, iar curbura şoldurile şi linia suplă a sînilor rotunzi ar fi făcut-o să pălească de invidie chiar pe Venus din Milo.
N-am stat pe gînduri, cînd îmi place o femeie, o asaltez imediat. După două întîlniri s-a dezbrăcat. Ca să-mi pozeze, dar după ce am frămîntat lutul lipicos vreo jumătate de oră, am ajuns amîndoi în pat, bucurîndu-mă din plin de lascivitatea cărnii ei sculpturale, modelîndu-i sînii cu degetele murdare de argilă.
S-a mutat la mine şi vreme de un an lucrurile păreau să meargă bine. Nu era o gospodină desăvîrşită, fiind cam îngălată în bucătărie, dar avea grijă de mine, îmi spăla rufele, făcea curat şi găseam întotdeauna cînd veneam acasă o farfurie cu mîncare caldă. Pe deasupra, aveam la îndemînă un model excelent, pe gratis. Munceam cu spor, îmi petreceam mult timp în atelierul de modelaj şi am realizat în acea perioadă o serie de nuduri culcate, remarcate de mentorul meu, un sculptor cunoscut în urbe. Au fost expuse la o expoziţie colectivă a studenţilor de la Belle-Arte şi încercam să găsesc nişte meseriaşi pricepuţi care să toarne cópiile în bronz.
Problemele dintre noi au început pentru că Flory era nemaipomenit de geloasă. Prin ateliere se perindau tot felul de femei, iar sălile de expoziţie, pe care le frecventam cu asuduitate în vremea aceea, erau pline de duduiţe şi jupînese exaltate care mişunau în căutarea unui maestru asupra căruia să-şi reverse admiraţia sau farmecele. Majoritatea femeilor suferă de gelozie, dar de la bănuieli vagi şi posesivitate excesivă, a mea a trecut la o hărţuiala oarbă, fără motiv. Nu puteam să ies niciodată singur seara, îmi suspecta toate întîlnirile şi mă urmărea peste tot ca o umbră de harpie nesătulă. Pe deasupra începuse să se îndoape ca o disperată cu dulciuri, iar frumoasele curbe ale trupului ei sculptural se-ngreunară de grăsime, sînii tari i se moleşiră ca nişte pere fleşcăite, iar faţa i se umplu de o constelaţie de coşuri unsuroase şi de puncte negre.
Puteam să o înşel cu alta, chiar sub ochii ei, ca să se înveţe minte, ocaziile nu mă ocoleau, dar n-am făcut-o, i-am fost fidel tot timpul cît am fost împreună. Paradoxal e că iniţiativa despărţirii a avut-o ea, pe neaşteptate, în urma unei scene care a adunat vecinii la uşă.
Pregătise, în seara aceea o surpriză, trecuse exact un an de cînd ne cunoscusem, o cină romantică încununată cu un desert după care se topea: un tort de ciocolată cu alune glasate. Eu întîrziasem, prins într-o discuţie despre tehnicile de polizare a statuilor din bronz şi pe deasupra uitasem să-i cumpăr un cadou, ceva acolo, ori măcar o floare.
Cînd am intrat m-a măsurat cu o privire acră, plină de neîncredere:
„Unde ai fost? Miroşi a cîrciumă şi a fum de ţigare!”
Am încercat să parez cu o glumă, dar ea s-a inflamat brusc:
„Bine că nu miros a parfum de damă!”
„Unde ai fost pînă la ora asta?”
„ În atelier, cu nişte amici...dacă aş fi fost la femei te-aş fi anunţat la telefon!”
„ Eşti un curvar netrebnic, a zbierat ca scoasă din minţi, nu mai pot să trăiesc cu un obsedat, nu mai pot să te iubesc!”
O urmăream cu un zîmbet sarcastic în colţul buzelor:
„ Hai, te rog, fără vorbe mari, tu nu iubeşti decît eclerurile cu frişcă şi amandinele!”
A început să plîngă cu furie, ultima armă a femeilor înşelate, atît că eu nu o înşelasem niciodată, şi mi-a aruncat printre urlete:
„ Te părăsesc... să ştii că te părăsesc, netrebnicule...plec definitiv!”
„ Foarte bine, am spus, să-ţi chem un taxi?”
Aşa a ieşit Flory, modelul perfect ca o veneră calipygos, din viaţa mea: între o criză de nervi şi un tort de ciocolată. M-a părăsit, iar eu m-am lăsat de sculptură. Fiindcă seara mă sugruma singurătatea, am început să colind cîrciumile şi să beau peste măsură. Nu era decît un paleativ, n-am reuşit să mă afund complet în viciul alcoolului, chiar şi atunci cînd nu mai îmi simţeam picioarele şi lumea se învîrtea ca un carusel de chipuri rînjite în juru-mi, rămîneam lucid. Nici beţia simţurilor, nici fericirea inconştientă a beţivului nu se pot compara cu extazul creaţiei. Momentele în care din mîinile mele ţîşnesc note, forme sau culori sunt unice, inimitabile.
Ca să nu stau fără să fac nimic, mi-am cumpărat un Kodak şi am început să fotografiez tot ceea ce îmi cădea sub priviri: faţadele mucegăite ale clădirilor vechi, copacii proiectaţi caligrafic pe albul zăpezii, bălţile pline de mătasea-broaştei reflectînd o lună cadaverică, nori şi porumbei, dar mai ales chipuri: feţele umflate ale beţivilor, privirile triste ale cerşetorilor, profilul năruit al curvelor sau inocenţa perversă a nimfetelor din licee. Eram mereu în căutarea unor unghiuri şi a unor fizionomii aparte. Colindam gările, staţile de tramvai, cafenelele, pieţele sau bulevardele în ore de vîrf, doar pentru a surprinde un gest, rotunjimea unei bărbii sau licărirea unui zîmbet. Aşa am cunoscut-o pe Violeta.
Pentru că nu mi se dăduse acordul să fotografiez la un ospiciu, mi-a venit ideea să fac poze într-o puşcărie. Ea era acolo închisă pentru trafic de influenţă, un caz banal în care căzuse ca musca în lapte, în urma unui denunţ şi a unui flagrant puse la cale de un coleg din barou.
Comandantul penitenciarului, un tip uimitor de flexibil în opinii, mi-a permis să-mi aduc camera şi să fac portrete peste tot: în celule, în sala de mese, în curte şi chiar în aripa destinată deţinutelor.
M-a atras imediat privirea ei plină de energie şi încrîncenare, deloc tristă sau resemnată, aşa cum sunt în general privirile celor care eşuează acolo. Ochii întunecaţi, cu irişi sclipind verde-intens ca şi muşchiul pădurii, cuta aspră dintre sprîncenele negre, arcuite sfidător păreau să spună: „ Voi scăpa eu de aici şi am să-mi reiau viaţa de la capăt!”
I-am făcut zeci de fotografii acolo, celelalte deţinute şuşoteau geloase ori de cîte ori veneam la vorbitor cu aparatul pe umăr: „Prinţeso, ţi-a venit fotograful...pe cînd o poză în rochie de mireasă?”
În dimineaţa în care s-a eliberat, o aşteptam la poarta închisorii cu un snop de gladiole sîngerii, între care răsărea doar una albă, ca o fragilă promisiune a purităţii.
Era august, străzile încinse de caniculă erau pustii, lumea fugise departe de zidurile de beton încinse, de dogoarea asfixiantă a asfaltului. Fără să se jeneze de ocheadele gardianului, m-a îmbrăţişat ca pe un vechi amant. Buzele ei erau fierbinţi şi uscate ca răsuflarea violentă a simunului.
„ Unde mergem”, am întrebat-o, deschizîndu-i portiera taxiului.
„ La tine, bineînţeles...” mi-a spus ea, arătîndu-i golăneşte degetul al treilea ridicat în sus curiosului în uniformă bleu din gheretă.
De atunci au trecut trei ani. Am aruncat Kodakul în fundul unui sertar şi m-am apucat de pictură.
Desenez de la vîrsta de trei-patru ani, de fapt nu m-am oprit niciodată din desenat, în timpul liceului caietele mele erau pline de caricaturile, colegilor şi ale profesorilor, desenez uneori şi în timp ce-mi sorb cafeaua sau supa. Pe parcursul celor doi ani de medicină, creionul m-a ajutat ca un bisturiu. În vreme ce novicii se chinuiau să reţină în timpul disecţiilor, poziţia sau structura unui organ, eu aruncam repede pe coală, linii, haşuri şi contururi edificatoare. Îmi cîştigam banii de buzunar, desenînd planşe anatomice pentru colegi şi ajunsesem la dexteritatea de a copia, în 2-3 ore, toate portretele divelor dintr-o revistă pentru cinefili. În timpul vacanţelor la mare stăteam după-amiaza pe faleză şi găseam întotdeauna destui turişti care să-mi cumpere portretele schiţate fugar în cărbune.
Acum însă eram sătul de figuri, îmi era foame de culoare şi am început să studiez serios. Mi-am cumpărat albume, pensule şi culori de ulei. Mi-am instalat şevaletul într-un colţ al camerei de zi şi pictam pînă tîrziu în noapte. La început Violeta n-a avut nimic împotriva noii mele preocupări, îi făcusem, doar ei, un portret izbitor de viu, pe care l-am înrămat şi l-am atîrnat în dormitor. Orice femeie e flatată cînd i se face un portret, mai ales dacă o întinereşte, iar eu pusesem multă pasiune în culorile care-i reliefau trăsăturile fine ale feţei. Cînd am trecut la pînze tot mai mari, a început să strîmbe din nas, ba că aş cheltui prea mulţi bani pe culori, e drept, vopsele sunt destul de costisitoare, ba că-n sufragerie miroase mereu a terebentină şi a ulei de in, aşa că am dărîmat un perete dintre debara şi hol şi am încropit acolo un spaţiu în care să pot lucra. Puteam să-mi instalez pînzele şi-n bucătărie, fiindcă Violeta nu găteşte, în weekend ieşim la un restaurant, iar peste săptămînă ne hrănim cu mezeluri şi mîncăruri de la fast-food.
După ce şi-a reluat licenţa de practică, m-a uşuit şi din hol, pentru că veneau cu treburi juridice o droaie de clienţi, iar eu mi-am mutat şevaletul pe balcon. Iarna îmi îngheaţă degetele strîngînd pensula şi glasiurile se scurg sleite de ger, iar vara, aproape gol, pictez în zăpuşeala ca de seră.
Lupta Violetei cu pictura mea a izbucnit făţişă. A început tot mai des să-mi reproşeze că-mi pierd vremea şi cheltui tot mai mult pe pigmenţi, pînze, rame şi pensule. Într-o după-amiază de duminică, cînd tocmai puneam ultimele tuşe de siena, ocru şi roşu-garanţa unui peisaj autumnal, iar ea, trîntită pe canapea, răsfoia un cod juridic m-a atacat fără nicio avertizare:
„ De ce pictezi numai peisaje? M-am plictisit să văd doar dealuri, copaci, tufişuri şi case? Măcar dacă ai vinde ceva...”
Am aşezat cuţitul pe marginea şevaletului şi m-am întors spr ea:
„Pictez ceea ce simt..acum sunt într-o fază, să zic aşa, neoimpresionistă..şi-mi place ceea ce fac!”
„ Bla-bla-bla...nu cred că poţi să realizezi nimic spectaculos, eşti un ratat!”
Am tăcut înghiţind injuria şi am luat puţin galben de cadmiu pe vîrful pensulei, pregătindu-mă să aştern o vibraţie luminoasă în frunzişul plopilor golaşi, dar Violeta s-a ridicat de pe canapea, venind în spatele meu :
„ Mi-e de-a dreptul jenă cînd mă întreabă cineva: cu ce se ocupă soţul dumneavoastră !?”
Nu eram căsătoriţi, acesta era unul din ofurile ei, fiindcă simţea că statul ei social incert nu dă bine imaginii de juristă integră şi competentă. E drept că eram împreună de doi ani, dar nu prea îmi dădea ghes inima să oficializez legătura, fiindcă observam că între noi, în afară de legăturile carnale, nu prea sunt multe puncte compatibile.
M-am gîndit că dacă reluăm discuţia despre mariaj, nu voi mai apucaîn seara aceea să-mi termin tabloul, dar speram ca devierea atenţiei de la subiectul pictură va domoli lucrurile.
„ Uite, dacă vrei tu, putem să fixăm o dată...”
„ Se pune problema, dacă tu vrei să te-nsori cu mine...sau dacă eu mai am chef să aştept pînă te hotărăşti!”
Nu ştiu ce naiba m-a împins atunci să zic:
„ Dacă ai şi alte propuneri, spune-mi, n-o să pun în calea fericirii tale!”
Fără nicun avertisment, a început să ţipe şi s-a repezit spre mine ca un uragan, dărîmînd şevaletul, paleta şi tuburile cu vopsea ca o „katrina”în minatură. Am apucat-o de încheieturile pumnilor mici încercînd să o potolesc. Urla şi mă lovea cu picioarele, încerca să mă muşte şi să mă zgîrie, dar am reuşit să o tîrăsc spre canapea şi să o imobilizez. A izbucnit într-o rafală de plîns neputincios, iar după ce părea că s-a calmat, am încercat să o îmbunez, mîngîind-o şi cerîndu-i iertare. Părea că s-a potolit, dar în timp ce strîngeam ustensilele risipite pe podea, a sărit ca un arc, a înşfăcat cuţitul de pictură şi a alergat în dormitor, unde a început să sfîşie, cu mişcări violente, portretul care i-l făcusem la începutul relaţiei noastre. Am simţit o gheară de gheaţă în piept, dar am lăsat-o să-l distrugă şi m-am dus pe balcon, aprinzîndu-mi o ţigare, ca să mă calmez.
Am dormit pe canapea, amuzat cumva de clişeicul situaţiei, dar toată noaptea am auzit-o cum geme şi scînceşte în somn.
În seara următoare cînd m-am întors acasă, am găsit pe masa din bucătărie un bilet în care mă anunţa că pleacă pentru cîteva zile la o prietenă.
S-a întors după două săptămîni chinuitoare, în care incapabil să mai lucrez ceva, am reînceput să bat cîrciumile şi cafenelele. Am încercat să dau telefoane cunoştinţelor ei, dar de fiecare dată mă oprea un sentiment de inutilitate şi de jenă.
Cînd am văzut-o în cadrul uşii, zveltă şi plină de nerv, cu părul negru, învolburat ca o flacără, cu privirea verde-tactilă pipăindu-mă curioasă, am luat-o în braţe fericit şi mi-am propus să-i iert toate slăbiciunile.
Noaptea care a urmat a fost furtunoasă, un delir de epiderme lipite, asudate de patimă, de sărutări fierbinţi şi de încleştări prelungite. A doua zi am alergat la o bijuterie, unde am cumpărat din ultimii mei bani, un inel scump cu un rubin sîngeriu montat simplu, dar elegant.
L-a primit încîntată, îi plăceau zorzoanele scumpe, dar discuţia despre căsătorie nu a mai fost reluată. Am continuat să pictez trudnic, înghesuit între ţîfnele ei şi o senzaţie continuă de nesiguranţă. În pat lucrurile s-au răcit între noi, facem amor tot mai rar, aproape mecanic, doar ca o descărcare fizică, necesară sănătăţii.
Zdraaang! Uşa balconului se trînteşte din nou cu putere. Lama cuţitului îmi alunecă strîmb pe pînză, făcîndu-mă să mîzgălesc un acord complementar dintre un mov stins şi un ocru auriu.
Din prag, Violeta mă anunţă cu o voce neutră, rece:
„ Mă duc la o conferinţă, ne vedem dimineaţă!”
Poartă un taior corail elegant, care îi pune în valoare silueta zveltă, nervoasă şi tenul catifelat de brunetă.
Dau din cap aprobator şi rad, cu mişcări sacadate, tot colţul de pînză maculat.
Îmi aprind o ţigare, inhalez cu nesaţ fumul şi mă gîndesc ce să fac tot restul după-amiezii. N-am chef nici să lucrez, deşi de obicei profit de pauzele cînd Violeta nu e acasă, nici să văd vreo figură cunoscută.
De cîteva săpătămîni mi s-a înşurubat în minte o utopie: să caut un cotlon în munţi, să-mi ridic acolo o cabană rudimentară din buşteni şi să mă apuc de altceva. Voi renunţa la pictură şi mă apuc de scris. Cred că am multe de pictat în cuvinte, despre tot ce am trăit pînă acum şi mai ales despre cum ar trebuie să trăiesc în continuare. Despre oameni, despre locuri şi mai ales despre violenţă. Poate nu-mi vor lipsi prea mult nici trupul, nici violenţa Violetei!

---

Distribuie pe facebook