Vlad al III-lea Drăculea din „Ordinul Dragonului”Eseu despre romanul lui Per Olof Ekström - Dragoş Vişan Adăugat în 29 august 2010, la 13:18 | 80 afișări / 76 vizitatori |
Un prinţ valah se formează ca om în Constantinopole, dar şi în Ţara Românească, în Transivania, la Buda. Apoi iată-l prinţul ostatic pe malurile Bosforului cum este unul dintre luptătorii ce nu voiau să închine cetatea creştină turcilor. (Posibil de ce nu?) Cunoaşte pe de-a-ntregul psihologiile boierilor trădători, ale altor pretendenţi la tron, ale negustorilor şi nobililor saşi, caracterul lui Radu cel Frumos şi al celui ce-avea să devină Mahomed al II-lea, un petrecăreţ sângeros, un cinic şi viclean viitor conducător de imperiu. Viaţa amoroasă a lui Vlad Ţepeş, cu cele două prezenţe feminine, Mărioara şi Elena. Mihnea, cel dintâi năcut cu Mărioara din Sudul Dunării, adusă alături de cei 12000 de români, bulgari şi sârbi refugiaţi din paşalâcuri în Valahia. Prima domnie a lui Vlad al III-lea, cu împletiri epice de legende săseşti, ruseşti, însă inspirată prin intuirea firului ei principal, din documentele fondului special al Bibliotecii Acedemiei Române. Ţinerea în temniţa şi castelul din Vişegrad. Eliberarea. Participarea (prea ficţionalizată) la bătălia de la Vaslui. Sprijinirea vărului Ştefan cel Mare şi jurămintele lor comune. Principele Ştefan Bathory, un alt ajutor, dat de Matei Corvin pentru realizarea unui front românesc împotriva Semilunii. Totul condensat prin cele două cuvinte, în principiul veşnic urmărit de către Vlad Drăculea : “Putere şi cinste”. Un final dramatic.
Am redat în mare tot conţinutul romanului “Fiul Dragonului”. Ne-ntrebăm cum a putut un cunoscut scriitor suedez, Per Olof Ekström, să se plece cu atâta gratitudine şi convingere în faţa unui domn valah deloc de succes, ci mai degrabă denigrat şi batjocorit atât în vremea sa prin cronicile nemţeşti apărute la Nürnberg (redactate de saşii din regatul lui Mathias Rex) şi mai ales în urma publicării ficţiunii romaneşti, a fabulaţiei occidentale scrise, întâmplător, de-un foarte talentat prozator irlandez, Bram Stocker, „Dracula”.
Să redăm două dintre paginile dinspre final, unde se redă atmosfera din ultima, cea de-a treia domnie a Fiului Dragonului, Ţepeş, el fiind însoţit la proclamarea pe tron de Ştefan-Vodă:
“După încoronare, Vlad voievod intră în cetatea Bucureştiului, pe care, în urmă cu douăzeci de ani, o lărgise şi o întărise. Se înclină şi el, răspunzând astfel plecăciunilor boierilor, care formaseră un coridor viu pe podul cel lung de peste râu. Le studia chipurile: unii dintre ei îl trădaseră cu ani în urmă, alţii îl vor trăda, era sigur de asta. Cu bărbile în piept şi cu ochii plecaţi, se străduiau să afişeze o maximă politeţe. Trecu printre ei, călare, pe podul care vibra sub copitele cailor. Aveau boierii aceia bărbi albe şi bărbi negre, spânatice, stufoase, aveau priviri viclene şi răutăcioase, modeste sau holbate, dar toţi căutau să-şi ascundă cât mai bine cu putinţă gândurile cele adevărate. Aveau mâini mici, mâini late, osoase sau cărnoase, mâini de cucoane sau de ucigaşi, şi toţi purtau caftanele de modă nouă... Vlad îşi zâmbi amintindu-şi de veşmintele purtate de boieri la prima sa încoronare.
Bănuiau boierii cam ce gândea noul stăpân.
Bănuiau şi cum va proceda cu ei.
Cei doi voievozi ajunseră în curtea interioară, urmaţi de escortă. Vlad se uită la zidurile albe, pe care el le prelungise cândva. Se uită la biserica ridicată din pietre de râu şi din cărămizi, examină capela micuţă, despre a cărei vechime nici măcar preoţii nu ştiau a spune ceva. Privea coloanele, arcadele, bolţile palatului voievodal, dar o singură imagine îl urmărea obsedantă: chipurile boierilor care-i slujiseră trecerea pe pod, care-l urmau acum din încăpere în încăpere, chipurile acelor boieri care speraseră în moartea lui şi care, acum, nu-şi puteau încă reveni...
Seara, banchetul...
Aceiaşi boieri, aceleaşi mutre...
Fete frumoase serveau la mese, surâzând, mişcându-se graţios, lăsându-se mângâiate din când în când...
Apoi, Vlad se retrăsese împreună cu Ştefan. Pe amândoi îi obsedau privirile boierilor.
- “Mieluşeii” ăştia au şi pus pe foc cazanul intrigilor! Spuse Ştefan.
- Ştiu... Dar voi rezolva eu şi afacerea asta! În cei doisprezece ani cât am stat închis am avut destul timp să meditez la tot ce a fost bun şi rău pe parcursul domniei mele. M-am gândit la toate războaiele dintre cei „mici” şi cei „mari”. Am ajuns la concluzia că sunt cu adevărat mari cei care nu pregetă o secundă să-şi apere drepturile lor legitime. Mici sunt laşii, care încep să tremure numai la gândul că vreun duşman se-ndreaptă spre ei. Cei ce-şi simt rădăcinile bine înfipte în pământul lor natal şi care sunt hotărâţi să apere cu orice preţ glia străbunilor lor cu greu pot fi zdrobiţi… Zdrobiţi poate, dar nu învinşi! În ziua de 8 noiembrie l-am izgonit pe Laiotă, împreună cu cei 18 000 de turci „ai lui”. Jur pe ce am mai sfânt că nu faptul de a-l fi pus pe fugă m-a bucurat atât de tare; fierbintea mea fericire a fost să-i văd pe oştenii Munteniei, Olteniei şi Transilvaniei adunaţi sub acelaşi stindard, strigând din inimile lor mari: „Mulţi ani Măriei Sale, Vlad!” Ştii ce am întâlnit în drumul meu spre Turda, vara aceasta? Ţărani, ostaşi veneau la mine să mă salute şi să-mi spună : “Bun venit!”... Femeile îmi ofereau pâine şi sare… Armata mea este săracă şi nu e mare, dar n-am văzut nicicând oşteni mai hotărâţi şi mai uniţi! Oamenii mei n-au văzut în mine un “vampir”, ci un comandant de oşti care i-a condus spre victorie şi libertate… Am trecut pe sub secularii codri… Am trecut prin vii şi prin livezi…. Am trecut pe lângă micile, modestele căsuţe de ţărani… Şi toate astea-mi surâdeau cu prietenie… Îţi mai aduci aminte de ţărăncuţa aceea, rumenă ca piersica-n obraji, care ne-a recunoscut şi ne-a oferit doi pui de gâină, prospăt trecuţi prin jar!?
- He, he, cum să nu? Gratuit… Dar noi i-am plătit!” (pp. 300-301).
Nu este uşor să contrazici un mit, să demitizezi în Occident o legendă veche de-aproape un secol, cea relansată de către Bram Stocker, despre un Dracula, căpetenia vampirilor. Ca prozator suedez stabilit în ultima parte a vieţii în România, Per Olof Ekström a reuşit ceea ce nu reuşise până la el niciun istoric sau scriitor: să demitizeze şi să demonetizeze în lume creaţia imaginară, mintală a saşilor din Transilvania şi a nemţilor care vedeau atunci, în secolul al cinsprezecelea, cum Imperiul roman de naţiune germană se descompunea, având totuşi nostalgia unui conducător cu braţele de fier, cruciat, precum era Vlad al III-lea Basarab Drăculea, zis şi Ţepeş.
Laimotivul „privirilor” ce nu pot fi suportate – fie că sunt cele ale lui Vlad al III-lea, fie ale trădătorilor vechi şi noi – constituie foarte probabil nivelul zero de la care trebuia rescrisă istoria vieţii şi domniilor sale. Privirea şi cuvântul scos de la om reprezintă un fel de axis mundi pentru Vlad Ţepeş. Nu mai contează într-atât de mult fapta. Judecarea lui Ţepeş se petrecea în mintea boierilor vânzători, a celor care au dat mai apoi tonul, timp de trei-patru secole, la supunerea necondiţionată a Ţărilor Române mai ales în faţa Imperiului Otoman. Judecata lui Ţepeş-Vodă şi judecarea lor instantanee, străpungerea prin vedere ascuţită sau metal cu vârf „aurit” sau „neaurit” se justifică, pentru acele vremuri, în faţa Judecătorului celui drept, Bunul Dumnezeu.
Oricum, Marin Mincu, în “Jurnalul lui Dracula” a dus mai departe ideea din "Fiul Dragonului". Un dragon închis la Vişegrad. O Elisabetă vădană (pe care o iubeşte Vladislav Iagelo al Poloniei - chipul ideal de femeie la care visează principele întemniţat, deşi are soţie legiuită, pe Elena, sora lui Matei Corvin, într-un fel şi verişoară a sa). Această regină ungară Elisabeta de pe vremea lui Iancu de Hunedoara devine partenera platonică a personajului-narator Vlad-Dracula inventat de Marin Mincu.
Cele două romane au o fluenţă a ideilor, constituie un proiect social-politic-economic foarte interesant. Prea retoric romanul lui Ekstrom. Dar cu o privire largă, cu bătăi până în zilele noastre. Ştefan, Iancu de Hudedoara, Vlada II Dracul, căpiatnul Toma, Mărioara (prima şi ultima femeie a lui Vlad Ţepeş) sunt personaje foarte bine conturate, simţite de cititori ca vii, ca apropiate. Pe când cele negative se zvârcolesc în sângele scurs, se risipesc în neant, în vid. Un parti-pris, bineînţeles, dar acest didacticism erudit al lui Per Olof Ekstrom este mai mult decât romantic, este un cânt de gestă incantat pe alocuri şi postmodern.
Apropo, Marin Mincu ar fi avut pe data de 28 august 2010 vârsta de 66 de ani. Dumnezeu să-i odihnească pe Marin Mincu şi Per Olof Ekström în Panteonul marilor artişti şi a spiritelor treze, Ion Barbu, Lucian Blaga, G. Călinescu, Ion Caraion!
Distribuie pe facebook
