Xenofon din Efes- Dorina Sisu Adăugat în 25 mai 2010, la 10:40 | 192 afișări / 176 vizitatori |
Puţine, dacă nu nimic, ştim despre Xenofon din Efes, autorul scrierii “Efesiaca” sau “Aventurile Anhiei şi ale lui Habrocomes”. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Willamowitz, chiar numele de Xenofon nu ar fi decît un împrumut omagial făcut celui care cu veacuri în urmă, scrisese nu numai “Anabaza” sau socraticele “Memorabilii”, ci şi Cyropedia, unde povestirea întămplărilor lui Araspes ori ale lui Abradatas şi ale Pantheei, prevestea de departe romanul grec.
Singura menţiune antică este aceea a Lexiconului lui Sudas, unde sunt pomenite atît Efesiacele cât şi o lucrare a aceluiaşi autor asupra Efesului. Că era din Efes pare să fie confirmat de buna cunoaştere a realizărilor locale (de cult geografice) pe care o ilustrează romanul. Cât despre vremea în care a trăit, secolul al II-lea e.n., mai degrabă începutul ori mijlocul lui, pare să fie tot ce poate da mai sigur analiza internă a operei sale, tot atât de desprinsă de realitatea istoric încadrabilă ca şi un basm. În schimb putem spune cu o rezonabilă certitudine că Xernofon din Efes scrie după Chariton şi înainte de ceilalţi trei romancieri greci: Achilleus Tatios, Heliodor şi Longos, pentru ultimii doi existînd unele motive că au scris după secolul II e.n..
Romanul este structurat în forma actuală în cinci cărţi şi începe prin dispreţul învederat de frumosul Habrocomes faţă de zeul Eros. Mai apoi Habrocomes o întâlneşte pe Anthia de care se îndrăgosteşte, urmând căsătoria lor şi călătoria pe mare spre a evita ameninţările oracolului.
Cert este faptul că prin urzeala simplă a efesiacelor au fost trase destule fire de natură religioasă. Un întreg pantheon Greco-oriental este nu numai invocat, ci pus să contribuie la declanşarea şi desfăşurarea monoton-tumultoasei acţiuni. Ca Afrodita în Hipolyt a lui Euripide, Eros este cel care pedepsind Hybrisul, nemăsura lui Habrocomes, îi hărăzeşte pe cei doi tineri aventurilor pe care ca pe un bluestem divin le dezvăluie dintr-un bun început oracolul de la Claros al lui Apollon. La sărbătorirea Artemidei poliade, în Efes se aprinde în preafrumoşii tineri năpraznica patimă. Odată plecaţi cei doi invocă la tot pasul zeii mari şi mici, îi aduc jertfe Herei în Samos. În Rhodos îi închină lui Helios o armură de aur şi tot aici sunt prinşi de piraţi, luaţi ca sclavi şi despărţiţi. Mai târziu Habrocomes face devoţiunile de cuviinţă Afroditei cipriene, Anthia la rândul ei este gata să fie sacrificată în Chilicia lui Ares, iar în Egipt Habrocomes scapă de cruce şi de rug graţie intervenţiei repetate şi binevoitoare a zeului Nil. Pe Anthia o protejează în mai multe rânduri Isis, o încurajează oracolul lui Apis, pentru ca în sfârşit, după ce fără voia lor străbătuseră despărţiţi lumea largă, să se regăsească, nepângăriţi, la Rhodos, în umbra sfântă ale lui Helios şi ale izbăvitoarei Isis, întorcându-se împreună acasă, în Efes.
Într-adevăr, misterele egiptene ajung să fie pătrunse, în veacul al II-lea, de idei morale şi nu e de mirare că mai mult sub semnul Isidei egiptenei decât al Artemidei efesiene se desfăşoară şi acţiunea şi înţelesul romanului. Acest roman nu este, cum ar fi poate de aşteptat, o poveste a unei mari iubiri îndelung neâmplinite din cauza adeversităţilor, ci aceea a credinţei şi purităţii conjugale, păstrate cu orice preţ în orice restrişte şi în orice lume, printre atâtea deznădejdi, chiar până dincolo de viaţă. Atâta virtute este în aceştia doi încât autorul se simte îndemnat să-i facă uneori, în mijlocul vitregiilor, să vorbească în limba severă şi eroică a stoicismului târziu. Structura narativă a cărţii este dintre cele mai fruste şi modeste, şi chiar aşa cum este, afectată de stângăcii de motivaţie, de intrigă şi de proporţie şi mai presus de orice monotonă. Iubiţii vor să stea împreună şi, pas cu pas, mersul lucrurilor îi împiedică de la asta cu o plicticoasă stăruinţă: furtuni şi naufragii, tâlharii mării şi ai pământului şi cu deosebire aprigile patimi pe care le stârneşte în oameni frumuseţea lor.
Romanul poate să-i trezească unei minţi maliţioase imaginea unui lung şir de incendii provocate de marea frumuseţe a lui Habrocomes, respective a Anhiee, în deplasarea lor prin mai toate ţările limitrofe bazinului oriental al Mediteranei. Totuşi unele naïve artificii tehnice nu lipsesc: acţiuni paralele şi procedeul alternării, digresiuni, anticipări, suspansuri şi recapitulări, interesante mai ales pentru a stabili diferenţele de tipologie şi de structură între romane apparent asemănătoare între ele în elementaritatea lor: cel al lui Chariton, al lui Xenofon şi al lui Achilleus, precum şi între acestea şi alte scrieri narrative greceşti, ceel din sfera epicei şi istoriografiei. În acest sens, romanele greceşti îşi au locul lor în orice istorie de ansamblu a tehnicei narative, de la epopee până la romanul modern.
Pe de altă parte, un roman ca acesta al lui Xenofon din Efes, despre care s-a putut susţine că are “fizionomia unei povestiri populare” (Dalmeyda) şi în acre se discen, sub lustrul aticizant influenţe ale vorbirii populare, a satsfăcut de bună-seamă timp îndelungat, nevoile de ficţiune romanescă ale unui public pe cât de puţin exigent în materie de gust, pe atât de numeros .
Printre primii care prin anii 20-30 ai veacului trecut au atras atenţia asupra acestui fenomen (care trebuie în mod negreşit integrat în istoria gustului) a fost Antonio Gramsci, iar cercetătorii din zilele noastre se apleacă cu mult mai multă seriozitate asupra a ceea ce în termini tehnici se numeşte “literature trivială”. În această sferă trebuie situate şi înţeles romanul lui Xenofon din Efes, cu pietatea cuvenită gustului care l-a generat şi pe care l-a satisfăcut şi care, mărtusrisit sau nu, poate fi întâlnit în fiecare dintre noi.
Este ceea ce a rămas de nedezrădăcinat după ce tiparele mitice ale basmelor şi-au pierdut puterea: o teamă şi de durerea suferinţei şi de prea grabnicul plictis al fericirii, o disperată năzuinţă de a susţine împotriva oricăror evidenţe că binele întotdeauna învinge (şi chiar se însoţeşte cu tot felul de înalte însuşiri) o sete de dreptate, candori şi vise, în fine ceva menit cândva să ne ajute să trăim şi ca atare, mişcător şi respectabil.
Distribuie pe facebook
