ZERO-ul timpului ( în timp ce pictez ) - Dana Stefan Adăugat în 25 martie 2009, la 09:32 | 659 afișări / 597 vizitatori

1

Cu cât trece vremea, când plouă, culorile-mi devin un roz.

Când plouă, Lumea mea e parcă o mare văluritoare pictată de pointilişti.
Tot un punct şi un punct.
De sus se vede marea lipită cu cer.
Decorul l-am pictat cu vopsele umede şi l-am şters apoi cu nehotarâre, amestecat...

Când plouă accept oricare element al peisajului care, ciudat de clar şi curat, aproape strălucitor, mă transportă într-o stare ideală: dintr-un amestec de albastru devin un galben ce trece în oranj, apoi un roşu mâzgălit cu verde, violetul ca o stranie şi rece încrengătură şi în sfârşit un roz, în care, dintr-o imaginaţie pură totul se destramă apoi în cercuri argintate...
Prin faptul că văd cercurile în cerc le dau acestora strălucire?
Sau poate, prin faptul că văd, cercurile în cerc se lasă văzute?...

Oricum, e foarte personal cum văd eu lucrurile,
pentru că tu eşti mai înalt de exemplu
şi nu ai, deci, aceeaşi origine a elementelor în spaţiu.
Unghiul de privire diferă...
Dintr-o livadă de mere cu globuri transparente de sticlă, uite, m-am trezit sâmbure zornăitor într-o sferă
şi cu o Lume de dinafara mea ce stă aninată de propriul meu unghi al privirii!

- Cum o fi arătând atunci infinitul, din unghiul tău de privire?
- De ce zâmbeşti? Infinitul e aşa... aproape o pictură.
Din puncte mişcătoare ce poartă în sine timpul nemărginit. Marea prea plină, revărsată dintr-un decor universal iar din ploile de dincolo de dimensiuni, simple cercuri în cerc unde noi sunăm

ca o muzică a sferelor

în tăcere şi adânc...

---

Distribuie pe facebook