Zoon critikon, don’şoara de pension şi poietu’ de Cartier(formula 3+1) - Mirela Lungu Adăugat în 06 iulie 2009, la 22:53 | 279 afișări / 269 vizitatori |
Legenda personajelor:
1) zoon critikon = specie rară şi preţioasă, pe cale de umflaţie în plin secol 21, dotată cu aripioare şi spirit absolut (critic)
2) don’şoara de pension = fetiţa răsfăţată, crescută într-un turn de fildeş şi incapabilă să gestioneze agresivitatea societăţii contemporane, deci o mare figură (caracteristică secolului 20)
3) poietu’ de Cartier = un individ anonim, trecut prin numeroase experienţe “brutalizante”, demne de o “exorcizare” poietică pe măsură ce confirmă traumele post-coitum.
4*) Paula = personaj cheie, dar care nu există independent şi autonom decât în patologia cotidiană sau bancurile cu bozgori.
Vă prezentăm mai jos ancheta iniţiată de jurnalistul (JR) de la revista literară “Când va face plopu’ pere şi răchita micşunele” însărcinat cu escaladarea conflictului celor 3 personaje în căutarea unui (singur) autor care este (?!).
I. Interviul cu Zoon critikon:
JR: Domnule ZC, cred ca dvs. sunteţi cel mai în măsură să ne explicaţi cum şi de unde a pornit acest conflict regretabil.
ZC: Aşa este, eu mi-am dat seama primul că don’şoara suferă de un derapaj cognitivo-temporal şi am semnalat acest lucru (în mod public). Din păcate, nu am reuşit să-i captez atenţia, normal, deoarece dânsa trăieşte în secolul trecut şi ar fi fost necesară o călătorie în timp/spaţiu pentru a putea comunica în mod real.
Revenind la cestiuni de ordin literar, sonatele compuse de dumneaei sunt sublime, dar, să fim serioşi, lipsesc cu desăvârşire! Adikă vreau să spun că este curată inconştienţă să baţi câmpii literaturii virtuale cu producţii gen “poemul cu flori şi micşunele”. Păi este posibil, domnule, să nu citeşti mai mult de o carte pe lună şi aia, în cel mai fericit caz, Nichita?!
JR: Da, eu cred că este. Nevastă-mea citeşte, de exemplu, Sandra Brown.
ZC: Mă rog, să lăsăm asta, să zicem că nu este cel mai grav lucru din lume, dar… cred eu, adevărata problema rămâne, stimate domn, intoleranţa! Sau, altfel spus, “naturelul simţitor”.
JR: Sincer, nu am auzit de asta. Ce reprezintă? Este vreo invenţie de secol 21?
ZC: Nu, domnule, nu este nicio invenţie, ci mai degrabă o descoperire. Dar mie, având o formaţie filologică (deschisă, e drept), îmi place să mă exprim aşa, mai poetik. E o problema de “corason” adikă, presupun că termenul acesta îl cunoaşteţi din telenovele, nu?! Sau măcar soţia…
JR: Da, acum v-am înţeles. Continuaţi, vă rog. Este fff interesant ceea ce spuneţi.
ZC: Normal că este. Bun, o să vă explic aşa, ca la clasa a opta. Deci, revenind la “naturel simţitor”, atunci când pocneşti oamenii peste el, este de aşteptat să “sară în sus”, altfel spus, să devină unii cu alţii “intoleranţi”.
JR: Da, aveţi mare dreptate. Dar cum de-au ajuns să se pocnească cei doi în ditamai traficul ăsta virtual?
ZC: Păi da, aşa se întâmplă atunci când o femeie şi un bărbat cu biografii, cultură şi educaţie diametral opuse (adikă la 1000 ani lumină distanţă) îşi dau întâlnire noaptea în susbsolul unui text erotic. Şi, pe deasupra, în prezenţa autorului preferat al don’şoarei, care cultivă erosul ca formă poetikă.
JR: Cine cultivă erosul, don’şoara?
ZC: Nu, dom’le, autorul. Adikă, mă rog, şi don’şoara. În fine, amândoi, dar, să zicem, separat.
JR: Păi ori împreună, ori separat, că nu mai înţeleg nimik?! Deci cine pe cine cultivă, dom’le? Sau avem de-a face c-un “menage a troi”?
ZC: Stimabile, să ne lămurim, obiectul meu de studiu nu este menajul, ci cultura. Sigur că erosul poate fi cultivat şi în grup. Dar nu aceasta ar fi problema, ci faptul că don’şoara şi poietu’ au concepţii diferite despre eros.
JR: Aha, m-am prins, deci nu se potrivesc la gusturi. “De gustibus non disputandum”, ziceau latinii.
ZC: Ei, cam aşa ceva, dar aici e vorba de gusturi strict literare, rog a nu fi greşit înţeles, da?!
JR: Desigur, nici nu mă gândeam la altceva, Doamne fereşte! Da’ autorul ce zice despre asta?
ZC: Autorul e un ins prăfuit şi expirat care silueşte limba română cu aşa-zise licenţe poetice mai mult sau mai puţin dubioase, se exprimă greoi, adesea forţat, foloseşte o groază de non-sensuri drept metafore, i-am atras şi lui de câteva ori atenţia dar, se plânge mereu că e… obosit. Mă rog, o fi de la vârstă. Să-l lăsăm aşadar pe el (credeţi-mă, e irecuperabil) şi să revenim la cei doi “combatanţi”. Cum spuneam, totul a pornit de la eros.
JR: Păi eu ştiam că atunci când e vorba de eros, oamenii se înţeleg, găsesc ei o cale de comunicare, ceva…
ZC: În viaţa reală poate că da. Însă aici, în plan virtualo-literar, avem de-a face cu o situaţie de-a dreptul critică.
JR: Păi nu asta e specialitatea dvs., critika?
ZC: Ba da, şi tocmai d-aia zic eu mereu că este nevoie de TOLERANŢĂ.
Ca să nu mai ajungem în situaţii din astea, critice.
JR: Adikă toleranţa să fie ca la ea acasă, nu?
ZC: Exact, de data asta m-aţi înţeles perfect.
J.R. Şi asta are vreo legatură cu faimoasele case de toleranţă?
ZC: Ce case, dom’le, noi ne desfăşurăm activitatea pe net, nu vă este clar?! Iar saitul nostru este unul de maxima toleranţă.
JR: Scuze, o luasem şi eu cu gândul razna, cred. Mi-aţi vorbit atâta de eros si de cultivarea acestuia încât… Bine, dar atunci cu ce v-aţi mai ocupa? Nu credeţi c-ar fi totuşi plictisitor?
ZC: Cum, domnule, cu ce? Aş avea şi eu timp de scris, în fine. Că mai am o groază de premii care mă aşteaptă la cotitura literaturii universale. Şi apoi, ce mama dracului, mai am de dat şi licenţa aia, of, viaţa mea!
JR: Îmi pare rău dacă v-am indispus. Nu cunosc exact situaţia dvs., dar dacă doriţi, după ce terminăm ancheta asta (o mai fi mult, Dumnezeule?!), promit să vă iau un interviu în exclusivitate şi să-l public pe prima pagină.
ZC: Cum se numeşte revista la care lucraţi?
JR: “Când va face plopu’ pere şi răchita micşunele”.
ZC: Oh, nuuu…!
- VA URMA -
Distribuie pe facebook





