azi a fost o zi ca un tren
Adăugat în 29 aprilie 2009, la 20:44 | 166 afișări / 163 vizitatori |
|
azi a fost o zi ca un tren. mă tot gândeam să cobor la prima. dar ziua nu se oprea niciunde. parcă şi eu am devenit mai nehotărâtă spre seară. m-am gândit că mai pot să rămân. paradoxal rămânând pot să merg mai departe.
pe coridor o fetiţă trage după ea un câine de pluş în lesă. mă gândesc că nici obiectele nu au o soartă mai bună. îmi verific gâtul. simt o urmă de laţ. în suflet o urmă de obiect.
asistenta şefă zâmbeşte tot timpul. uneori o caut în tot spitalul doar ca să văd dacă mai zâmbeşte. da. şi asta mă linişteşte puţin. fetiţa latră subţire în locul câinelui maroniu de pluş. tot ea îl ceartă. nu pot să zâmbesc. nu pot.
pacientul din salonul unu are incisivi foarte lungi. muşcă din vorbe. rosteşte cuvintele întregi dar însângerate.
cobor. nu e prea târziu.
Distribuie pe facebook
Maria, încă mi-e greu să fac diferenţa între poem şi jurnal. toate poemele sunt confesiuni, de foarte mult timp jurnalul meu alunecă spre poezie. nu ştiu exact unde să mă plasez ca gen, dar rămân la tonul confesiv...plin de riscuri de altfel. mulţumesc mult.
i.
E un poem ciudatel(cu partile bune peste cele mai putin bune).
Imi plac anumite imagini cum ar fi aceea cu fetitia cu catelusul de plus urmata apoi de schimbul de persoanje dintre cei 2, la fel vine si asistena zambareata(moment care mi-ar fi placut sa fie putin dezvoltat) si se termina cu pacientul cu incisivii lungi.
Nu ma prea omor dupa acele intrebari retorice sau afirmatii de jurnal"da", "nu pot", dar astea sunt mici bubute.
In rest asa ii fainut, cam prea intortocheat totusi.
Pentru cele bune/interesante gasite in text las ceva in urma
cu respect
Maria
| Cuvinte însângerate
|
Bot Eugen |
| 29 aprilie 2009, 23:19 |
Originală comparaţia- "a fost o zi ca un tren.mă tot gândeam să cobor la prima. dar ziua nu oprea niciunde."
Apoi, în strofa a treia, o mostră de umor negru de calitate:
"asistenta şefă zâmbeşte tot timpul. uneori o caut în tot spitalul doar ca să văd dacă mai zâmbeşte. da. şi asta mă linişteşte puţin. fetiţa latră subţire în locul câinelui maroniu de pluş. tot ea îl ceartă. nu pot să zâmbesc. nu pot."
Mi-a plăcut de asemenea şi ultima strofă
cu pacientul din salonul 1 care muşcă din vorbe şi rosteşte cuvinte însângerate.
Ultimul vers mi se pare redundant.
Am lecturat cu plăcere,
Eugen
