călugăriţele
Adăugat în 10 iunie 2009, la 00:07 | 176 afișări / 164 vizitatori |
|
plouă şi li huan zâmbeşte
apa adunată în butoaiele mari de lemn
croncăne a moarte îndemnând-o să viseze zăpada
plouă şi tiu lin priveşte spre munţi cu resemnare
drumul meu a fost mereu plin de noduri
butoaiele se umplu cu melancolie
plouă lin hua se aruncă-n râu ca o pasăre albă
oraşul rămas în urmă ca un copil părăsit
se va obişnui cu străinii
Distribuie pe facebook
Eu nu inteleg acest poem, incepand de la intrebarea daca Li haun mai gin koko micko lina huanita(sunt calugarite insecte sau femei)...
Ultima strofa(trecand prin tot blabla-ul)are ceva interesant, exact acea atmosfera stranie(imagine foarte faina cu pasarea alba aruncata in rau si orasul parasit ca un copil ramas in fata scarilor, intr-o poza alb-negru).
Atat
m&m
poate ca ai dreptate si, daca stau sa ma gandesc, e chiar dificil sa iti imaginezi cum stropii mari de apa pot avea ceva invaziv, agrest pana cand tropotul ploii devine ostinat ca un croncanit pe care-l auzi in acoperisuri, jocul de percutie din butoaiele pline cu apa de sub stresini. insa asa l-am simtit. ma bucur ca ti-a placut fie si doar o treime din poem si mai mult, ma bucur ca ai scris despre asta. calugaritele sunt (din) anotimpuri diferite... te mai astept daca vrei sa ma citesti.
catia
păcat de ultima strofă care are o chestie stranie de transmis, chiar mişto, deşi bate spre un patetism accentuat. dar, iată cum poţi face varză un text vorbind despre apa care croncăne... (what?????) şi butoaie cu melancolie. brrrrrrrr!
