cenuşa (1)- Katya Kelaro Adăugat în 03 august 2009, la 22:57 | 102 afișări / 98 vizitatori |
II
Aspasia asculta cu capul plecat gândurile colegilor şi parcă niciodată nu se adunaseră atâtea lucruri frumoase de spus. Făcuseră şi o felicitare cu citate celebre luate de pe internet, apoi puseră pe masa unde fuseseră antreurile, două seturi cu lenjerie pentru pat din mătase, două halate de baie din bumbac, două genţi de vară pentru plajă, din împletituri de melastan, în nuanţe maronii şi o faţă de masă. Fetele chicotiră împărţindu-şi din ochi ce se afla pe masă încât singurul lucru impar cu care avea să rămână mama era faţa de masă, trebuincioasă fiecărei familii cu mulţi membri la prânzul de duminică. ,,Parcă te-ar mărita’’ ,,Nici când m-am măritat n-am avut aşa ceva’’ spuse Aspasia Petrovna amintindu-şi de primii ani la oraş când stătea în gazdă la o mătuşă şi îşi câştiga banii de şcoală vânzând suc la dozator şi borş. Ani de zile visase că va purta ciorapi de nylon şi rochii cu fustă clopot, cum aveau fetele mătuşii. Îşi amintea camera de studiu a celei mici, cu biblioteca până-n tavan, cu storurile trase, rafturile interminabile de cărţi, panoplia din catifea vişinie cu cuţite şi pistoale de pe spatele uşii, uşa căptuşită cu catifea groasă şi ţinte metalice, păpuşile mari arădeanca, luxoase pentru acel timp. Îşi amintea butoaiele mari din bucătărie, înegrite la cepuri şi mirosind a acru şi a mucegai, astmul mătuşii, pulsul ei greoi şi glasul ei răguşit. De soţul ei care rămăsese de mic infirm. Purta protez la ambele picioare, fiindu-i amputate din ghenunchi. Stătea în ultima cameră, avea mereu bomboane pentru cei care-şi învingeau teama şi-i călcau pragul să-l salute. Era atât de bătrân încât ai fi spus că s-a născut cu părul alb. Îşi petrecea zilele aşteptând, dar nu la umbra unui nuc sub o poartă, ci într-un pat alb mirosind a dezinfectant, dezarmat de privirile speriate ale celor care trebuiau să-i spună bună ziua. Atunci făcea semne disperate spre mătuşa să-i strângă protezele îmrăcate-n pantaloni groşi d epostav pe căldura cea mai mare şi încălţaţi cu ghete până şi vara (faptul că nu trebuia să-i schimbe îmbrăcămintea şi incălţămintea părea a fi unicul avantaj al unui bărbat imobilizat la pat). Vara lăsau geamurile deschise iar liliacul invada fereastra şi, dacă florilor nu le era teamă să intre la el, atunci nu avea să ne facă niciun rău nici nouă, gândeau copiii care nu înţeleg bucuria bătrânilor când celor din urmă li se deschide o uşă. Pur şi simplu nu o înţeleg. O refuză precum fuge lumina din ungherele bolnave ale unei camere veşnic umede aşa că bătrânul se rezuma de cele mai multe ori să zâmbească cu ochii umezi.
Aspasia Petrovna îl veghease când s-a stins aşa cum o veghease şi pe mătuşa cu acea aproape fiiască supunere cu care te întorci la cei care ţi-au întins o mână de ajutor în tinereţe. Doar mătuşa o învăţase să prepare piersicile de casă pe care mai apoi le adaptas renunţând la lingura mare de lemn cu care bătrâna matroană măsura ,,gustoşenia’’ şi ,,copticiunea’’ prăjiturelor abia scoase din cuptor având ca etalon o lingură standard, din inox.
Oamenii sfârşiră de vorbit ca şi cum s-ar fi achitat de o obligaţie complicată, se eliberară şi ronţăiau precum şoarecii metodic dintr-o roată de caşcaval.
Cum Aspasia Petrovna se încurcă în cuvinte, mezina îşi drese glasul fără a se gândi la ceva anume, mirându-se că a păşit în sfârşit dincolo de poarta fabricii
,, O să fiţi surprinşi să aflaţi că un vis al meu de copil se împlineşte în mod miraculos astăzi, în ultima zi de serviciu a mamei. Îmi doream să văd locul ăsta pe care-l zăream din tren când mergeam în vacanţe la bunici. Ce-mi mai amintesc? Nopţile de Crăciun şi de Paşte şi de Revelion când mama pleca în tură de noapte. Pentru noi, sărbătoare era a doua zi deşi simţeam că trăim contratimpic, simţeam cum fragmentăm timpul. Desigur, ea ne spunea că sunt puncte fierbinţi în care oraşul nu doarme niciodată, unde lucrul nu se opreşte nicicând. Ce bucuroşi suntem când dimineaţa luăm pâinea caldă de la brutar, dar şi brutarul are familie. Şi cum familia lui când sărbătorea? A doua zi. De fapt, spunea mama, sărbătoare e în fiecare zi cu cei dragi aproape. Sau când ne doare ceva, sunăm medicul şi el vine, dar şi medicul are familie. Însă, cu ce tratezi un bolnav dacă n-ai medicamente, dacă cineva nu se sacrifică pentru ca el,tu sau eu săle avem oricând la îndemână? Ha? Cei ce lucrează într-o fabrică de medicamente sunt preucm tipografii: ei aleg literele şi fac vizibilă povestea pe foaia de hârtie, povestea scrisă de alţii. Cunoscuţi rămân doar autorii poveştilor şi vracii, nu şi cei care au trudit în spate dar oricum, asta nu prea are mare importanţă acum. Voiam să vă vorbesc despre mama dintr-un unghi pe care aţi cunoscut-o mai puţin...’’ şi femeia avu o ezitare. Se gândi dacă avea rost să împartă cu străinii aceştia amintiri despre mama care nu era în niciun caz moartă pentru ca să o pomeneşti. Şi, pe străini nu îi interesează detaliile unei vieţi de familie. Ar fi zâmbit condescendent aşteptând şi scuturându-şi picioarele pe sub masă de nerăbdare: ,,Ştiu doar că pentru mama, ziua de azi e începutul unui alt drum’’...
Păpuşile aşteptau cuminţi în cutie Crăciunul. Prin gaura cheii dulapului priveau pomul colorat cu bucuria pe care o au uneori copiii când în oraş vine bâlciul cu căluşei. Fetiţele se foiau nerăbdătoare în cameră în aşteptarea darurilor. Fetele şi păpuşile stăteau de-o parte şi de alta despărţindu-le doar uşa şifonierului, ferecată cu cheiţă. Ochiul păpuşii era fascinat de beculeţele bradului, ochiul fetiţei scruta în întunericul de peşteră al dulapului, cadourile. Irisul albastru îl întâlni pe cel căprui. Se auzi o bătaie puternică de inimă, apoi, un ţipăt. ,, E cineva-n dulap’’ gândi înspăimântată fetiţa. ,,Cum să dorm în aceeaşi cameră cu un hoţ? Mai sunt câteva ceasuri şi vine Crăciunul. Poate e chiar moşul, ascuns ca într-un cuibar...ce spaimă!’’ Copilul stătea lipit auzindu-şi bătăile inimii, încercând să le potolească.
În partea cealaltă, păpuşa amuţise mirată de această întâlnire neaşteptată. Fusese construită pentru bucuria copiilor, ştia să plângă şi să râdă, învăţase să spună ma-ma ta-ta dar nu ştiuse ce anume să facă în această situaţie, dacă trebuise să plângă sau să râdă să mămăluiască sau să tătăluiască. I se păruse mai înţelept să tacă şi să închidă ochii. Strânse de mână păpuşa de alături, fără să mai întrebe cum o cheamă. Fuseseră cumpărate din aceeaşi galerie de păpuşi, la categoria ,,pe sub mână’’. Nu fuseseră expuse niciodată la raft. Făcuseră parte dintr-un lot special de păpuşi, refuzate la export. O mică defecţiune, aproape imperceptibilă, le întorsese din drumul spre occident. Pentru că fuseseră destul de multe, le-au da librăriilor spre vânzare însă rochiţele lor de muselină înflorată şi voal, buclele şi boneta cu dantelă ia-u determinat pe vânzători să nu le scoată la raft. Nu se potriveau cu păpuşile-asistentă, cu păpuşile-miner, cu păpuşile şoim-al-patriei de care era plin oraşul.
Fetiţa se îndepărtă de dulap, privi o vreme pofticioasă bradul. Avea o mulţime de globuri-peniţă, zaharicale şi fructe de iarnă, scara-mâţii din hârtie creponată, iar în vârf, o ciocolată ungurească. Îşi fâcu un calcul despre cum ar putea da un atac la ciocolată fără ca pagubele să fie imense apoi prinse vârful pomului cu un lassou improvizat dintr-o coardă fără mânere şi pomul căzu prizonier la picioarele ei pe când globurile fugiră care încotro de parcă năvăliseră turcii, se ascunseseră sub pat iar unele, în goana căderii, se aleseseră cu capul spart.
Se ghemui în pat să se culce.
De undeva din bucătărie începu să miroasă a coajă de portocală şi a lămâie rasă. Deschise tiptil uşa şi se cocoţă pe un scaun vechi căruia tapiseria i se decolorase de timp. Părea un jilţ căci era comod, buretele şi vatelina de dedesubt făcându-l să fie căutat pentru plăcerea şederii. Pe masă, era un fel de război blând între un munte de făină albă, abia nins din sită şi un bolovan de drojdie, un săculeţ de zahăr, mirodenii. În colţ, suspendate stăteau nucile prăjite şi alunele tăiate măricel iar jeleul multicolor rupt în cuburi părea un pumn de nestemate.
O mânuţă se strecură prin făină până la castroanele cu dulciuri lăsând în retragere un tunel care se surpă imediat şi încă două urme de degete ca o sanie pe zăpadă. Mâinile tatei apărură precum aripile de uliu ce se întoarce la cuib să-şi apere puii. Scoase din pungă bunătăţi apoi, cum le era obiceiul, începu să povestească de sat, de bunica Veronica şi colacii unşi cu ouă şi împletiţi în patru, despre merele coapte-n cuptor, cu rom. În timpul ăsta, scoase untul topit de pe-o farfurie cu abur şi opări făina cu lapte clocotit. ,,Întâi se face mayaua’’ bătu cu o lingură în făină până se întări, apoi puse sare şi bătu gălbenuşurile cu zahăr până se topiră şi adăugă portocala caramelizată, răspândind în bucătărie aroma suavă a cozonacilor domneşti.
Bucătăria era cea mai călduroasă cameră din tot apartamentul. Iarna, celelalte odăi îngheţau. Erau mari, cu geamuri subţiri care nu se închideau bine, şi neîncălzite. Mama şi fetele dormeau de cele mai multe ori în bucătărie, la cald, lăsând aragazul să ardă toată noaptea.
Tata dormea în camera lui, suportând semn răceala pereţilor. Te simţeai prizonierul unui frig oficial, unui frig impus, diferenţa dintre închisorile adevărate şi blocuri fiind bătaia. Raţia de bătaie. Multe din ele aveau pe jos ciment sau linoleum, camerele nefiind podite cu lemn sua parchet iar gheaţa din case se muta încet în oase. Din cauza asta, oamenii beau mult ca să se încălzească. Şi făceau copii mulţi, al căror număr îl pierdeau odată cu cheile şi încurcarea numelor. Când locuiseră-n bordeie, pământul le ţinuse cald, învelindu-i ca pe un ou în cenuşă. Acum blocurile păreau sculpturile-n sloi ale unui arhitect sadic. Nu era de mirare că-şi reocnstruiseră lângă caloriferele noi de fontă sobe mici din teracotă iar alţii, primitivi de-a binelea, făceau foc în mijlocul camerei, trecându-şi mâinile deasupra flăcărilor.
Baie făceau în lighean, cu apă încălzită într-un cazan mare de inox. Uneori, opreau curentul iar copiii îşi continuau lecţiile la lumina flăcării de aragaz sau la lumânare. Nimeninu spunea nimănui nimic despre frigul din case, despre lipsa luminii, se comportau de parcă totul era normal, absolut normal ori de parcă o umbră uriaşă i-ar fi însoţit pretutindeni memorându-le cuvintele. Oamenii păreau fericiţi că scăpaseră de noroiul d ela ţară, se mândreau cu aleile ordonate din-prejurul caselor, cu străzile, maşinile lor. Şi cu luminile nopţii. Doar unii, foarte puţini dintre ei, ca nişte fluturi de noapte, se revoltau strigând despre abuzuri, despre raţia inumană de carne şi lapte şi fructe, despre absurditatea faptului că oamenii hrăniţi şi îmbrăcaţi identic tot nu vor fi vreodată egali şi că unii erau mai egali întrei ei decât faţă de alţii. Fluturii aceia de noapte erau striviţi în beznă căci nu rezistau fără lumină. Îi împuşcau în preajma luminii că le vor aştepta învierea.
Distribuie pe facebook
