ceva destul de înţepătorsau de (în)colţ(i)(t) - Ardeleanu Ottilia Adăugat în 01 martie 2010, la 22:50 | 113 afișări / 103 vizitatori |
Pe la colţuri râdeau zorile, ca ţaţele printre ulucii vecini prinşi în cuie de curiozitate. Soarele cu zimţuri razante se tot dădea cu gel şi se pieptăna din faţă spre spate crezând că o să arate mai ceva decât don juan.
Pe lângă case ieşiseră mulţi colţi în frăgezimea ghioceilor. Mai alături, îşi culegeau lacrimile din clopoţei mărgăritarele. Încolţea gelozia în iarnă fiindcă tocmai aflase de la ştiri că cea mai frumoasă din ţară devenise, între timp, primăvara.
Marea îşi fixase strategic cele patru puncte cardinale în câte-un ţăruş îmbrobodit cu fâşii de zare verde-albastră şi tălăzuia culoar de trecere pentru pescăruşii care păreau să tragă din unghiurile de vedere norii care se chiorau la orizont.
Prin ungherele urbei vorbeau gurile rele despre dinţii cariaţi ai şoselelor, despre comunitarii care iau în gheare liniştea şi muşcă din ea, hulpav, apoi îi târăsc dârele şi, punând-o la colţ, o devorează. Despre terenurile ticsite cu imobile arătoase şi grandioase ca să locuiască manelele în câte-o zi de sărbătoare. Despre banii îngropaţi ori aruncaţi pe fereastră direct din buzunarele cele mai zdrenţuite. Cel mai trist e că, într-un reazem de stradă, cu vedere spre vile, bănci şi primărie se tânguie copilăria jerpelită, flămândă şi, mai ales, bastardă. La câţiva metri, nişte umbre glazurate cu ignoranţă stau cu mâinile întinse şi cu ochii pe portofelele celor cu capul în norii filozofici.
Edilii, cu buzunarele prea lungi şi privirile pe la etaj, dau din colţ în colţ în rezolvarea problemelor de la sol. Probabil clima e de vină.
Politicienilor le mai încolţeşte şi lor câte-o idee de ne pensionează pe toţi postmortem.
În presupuşii oameni dau să încolţească firişoare de speranţă.
Distribuie pe facebook
