credeai că
Adăugat în 05 martie 2009, la 16:36 | 205 afișări / 197 vizitatori |
|
e o uşurinţă în tot o plutire
şi niciodată nu greşeşti drumul
acel perfect dintr-o sferă imaginară
te mişcă, o inerţie cu care nu te cerţi
pleci singur întodeauna aştepţi la capătul celălalt să se întâmple
să apară prima derivă
oamenii stau toţi cu jumătăţile lor albe şi te privesc
până pierzi echilibru, te prăbuşeşti
sunt mâini care te ridică şi vocile şoptesc ceva ce poate fi adevărat
uiţi totul în ultima seară poate de la alcool sau numai de la impresia că lumea se schimbă
că totul are altă direcţie în afară de tine
cumva, într-un mod nefiresc lucrurile bune s-au dus
Distribuie pe facebook
poemul are câteva scârțâieli, nu mari, dar perceptibile. substantivizările desuete ”o ușurință” ”o plutire” și oamenii care stau cu jumătățile lor albe - metaforă facilă pe care am interpretat-o încercând să mă amuz ca referindu-se la o cârciumă unde oamenii stau cu sticlele de rachiu alb la jumate de litru în față. la astea se poate interveni, mai puțin la modul în care ai construit această atmosferă cețoasă - ipotetico-deductiv aș zice, din premise cu caracter prea general pentru a ajunge într-un text atât de scurt la miezul problemei.
dar nici n-o să-ți zic că mi-a plăcut, pentru că mi-a indus un mood așa mai pesimist, ceea ce înseamnă că textul și-a atins oarecum, cel puțin în privința mea, scopul.
poemul e destul de detasat, imi aduce a poezie scrisa afara, acolo unde durerile nu sunt vulcanice, ci rod ca un cancer pe termen lung. strofa a treia e cea mai reusita, 4 puncte
| acel perfect dintr-o sferă imaginară...
|
Teodor Dume |
| 06 martie 2009, 12:09 |
văd aici cursivitate, claritate şi echilibru. mă şi mir că nimeni n-a suflat o vorbă despre acest poem
"oamenii stau toţi cu jumătăţile lor albe şi te privesc
până pierzi echilibru, te prăbuşeşti
sunt mâini care te ridică şi vocile şoptesc ceva ce poate fi adevărat"
alătur punctajul maxim permis de nivelul meu
cu sinceritate,
teodor dume,
