cuvinte către vieţaşi
Adăugat în 06 aprilie 2009, la 11:59 | 241 afișări / 233 vizitatori |
1 |
Aş vrea să vă asigur că moartea
este-un prag doar, de trecut, pragul de sus,
de care trebuie să dai măcar cu-o frunte
pentru a-l vedea pe cel de jos, cel mai de jos, de început,
al vieţii
ca interminabilă cădere de pe punte.
Aş vrea să vă conving că moartea
este doar un pas uşor în sus, o ridicare-a ochiului
din glezne, pe vârfuri ca într-un sărut,
un gest firesc făcut
precum s-aprinzi o lumânare în apus,
să-ţi ardă călăuză înspre odihna pumnului de lut,
Nu mi-e străină moartea, cu toate acestea
nu ştiu să vă spun
cum se întâmplă acea zvâcnire, acea desprindere
din trup.
Aş vrea să fie o simplă lepădare
de veşmânt,
o cuvioasă descălţare
‘nainte de-a păşi din tindă la tata-mare-n casă.
Distribuie pe facebook
Comentarii
Pentru a comenta un text trebuie sa deţii un cont de utilizator activat şi să te autentifici!
este însăşi neconvingerea mea... se pare că există o inabilitate crasă în acest text: artificialul voit preluat devine asumat, şi asta nu e bine.
respecte, din comun.
...încerci să vorbeşti despre moarte, trebuie să ai infinit mai multă convingere.
şi să nu brodezi în jurul ei danteluţe, gen:
"moartea
este doar un pas uşor în sus, o ridicare-a ochiului
din glezne, pe vârfuri ca într-un sărut,"
Mai credibile, deşi cam seci, sunt următoarele:
"Nu mi-e străină moartea, cu toate acestea
nu ştiu să vă spun
cum se întâmplă acea zvâcnire, acea desprindere
din trup."
Atmosfera, însă, e puţin cam declamativă, cam convenţională, cam artificioasă.
Expresia bate spre comun.
poemul purta în copilărie un sacou cu croială clasică, l-am rupt, făcut praf... probabil senectutea îl va găsi deşirat tot, fără rime, Dan, mulţumesc pentru gândul bun. George - la fel, era să uit, roşesc.
Noemi - încep să scot zahărul din pixuri, deloc nervoasă, poate inervată, un gest reflex. condiţionat.
şi, zău, mulţam de feedback, m-aş fi speriat să fie doar de bine. sau doar de rău, brrrr.
O trecere în revistă a scurgerii timpului am găsit aici, nu mi-au plăcut rimele, îngreunează lectura. Poemul se ţine pe picioare, e firesc, asumat.
necropsie care-mi arata ca daca poemul aduce a magda isanos feat emily dickinson (mult mai putin patetice decat contemporani de-ai nostri) , autoarea se poate enerva a
la sylvia plath, adica poate aduce acutele si diezii la un minimalism maximal, cu tot cu bomboanele otravite pentru old dark
ladyship.
astept in tinda, nu pe tata mare, ci un reqviem electric light orchestra.:)
de fapt, cu excepţia raportului necropsiei, oriunde poţi să spui orice despre moarte, nimeni nu ş t i e, doar caută, pipăie orb uşorul până la prag. ăla de sus, sau ăla de jos.
subscriu: finalul trebuia să poarte marele sarcasm, până atunci şarjez, cu graţie, un (alt) clişeu, de altfel necunoscut mie (tinda, tata mare). un strop, unul mic, de sarcasm şi aici, în căutarea unui sens, evident inexistent.
p.s. poate un pix? ce ziceţi, ar merge la aşa vizită formală?
ceea ce e fix pix în poezie e că poţi să spui orice despre moarte, ea chiar poate fi orice, lucru care relativizează tot şi transformă moartea într-o temă pe care, dacă vrei s-o vizitezi, trebuie să ştii foarte bine ce cadou să-i iei.
nu e nicio ironie in acest text. tonul este cat se poate de sincer. in final ar fi trebuit introdusa o mica smecherie pentru ironie, dar nu a facut asta. eu cand am citit primele strofe am crezut ca in final chiar asta va face, si cand am vazut ca ea chiar crede ce spune, am fost dezamagit.
Punctez acest poem pentru tema sa dar și pentru ultima strofă care îmi place foarte mult.
Toate cele bune!
quasiote
să spun ceva de micul sarcasm cu care se completează clişeele, de condiţionalul-optativ cu care se echilibrează tonul declamativ, că într-adevăr este o haină mare pe un trup firav, chiar dacă sănătos. sau cel puţin că asta îmi doream eu să fie.
cu siguranţă naiv.
mulţumesc tuturor şi pentru cifrele pline, şi pentru cele nule, şi pentru cele cu colţuri.
cred ca textul are o doza de ironie mascata in el. e un fel de sfumato, moartea la suprafata, dar prin valul de vum se vede altceva... sa fie oare tata-mare? - tocmai finalul asta ciudat vine cu sarcasmul, asa pe un ton ce poate parea inocent
procedeul repetitiei face parte din recuzita ironica si chiar si titlul acela
dau o stea, ca asa am vazut eu textul, autorul poate confirma sau infirma
pe mine m-a plictisit poemul acesta. este prea discursiv, odata, si prea plin de clisee, incaodata. la clisee as putea sa enumar: că moartea
este-un prag doar;
moartea
este doar un pas uşor în sus, o ridicare-a ochiului
din glezne, pe vârfuri ca într-un sărut,
un gest firesc făcut
precum s-aprinzi o lumânare în apus,
să-ţi ardă călăuză înspre odihna pumnului de lut; etc.
in plus atitudinea e penibila si naiva in acelasi timp.
0
n-am zis ca ai zis, dar zic aici ca dioptriile sunt compatibile, nici de orb, nici de actor.
da, cred in capacitatea histrionica a poetului de a se transpune, de a transgresa realutate, timp, spatiu, varste, boli, orice. doar ca autenticitatea nu vine inainte de experienta, oricat de maiastra este capacitatea nativa de a cameleoniza. n-am zis ca e un poem rau, ci doar ca seamana cu interpretarea unui actor cu privire taioasa care este nevoit sa joace rolul orbului.
daca autoarea e tanara si pocneste de sanatate, conform silogismului enuntat, vecinii tai de palier au usile blindate ca la fort knox.
sa ma-nfior? :)
poem senin, in care se vorbeste aproape duios despre moarte. e liniste in poem, acceptare, amor fati, si tocmai de aceea imi suna ca vorbele unui incurabil sau a cuiva suficient de batran si intelept. banuiesc ca autoarea e mult mai tanara si cu o viata inainte, de aceea suspectez o oarecare falsitate in voce. acord totusi 6 puncte fiindca e un poem cursiv si are final bun.
o blandete suava, a la magda isanos, cu arhaismul vesmantului compensat de intelepciunea simpla a zvacnirii in sus.
