Detalii

Tip: Personal
Topică: Fără topică
Afișări: 197
Vizitatori: 164
Puncte: 16
Stele: 1
Data publicației: 02 martie 2010

 

Autentificare

ID:
Parolă:
 

Fă-ţi un cont!
Mi-am uitat parola!

despre libertate

- Raul Ionuţ Coldea

Adăugat în 02 martie 2010, la 18:02 | 197 afișări / 164 vizitatori
1
 

De la un timp stau şi mă gândesc cum ar trebui să mă raportez la credinţa celorlalţi în Dumnezeu. Îi întreb pe toţi cum cred şi apoi de ce cred sau nu. Şi mă roade gândul că singura întrebare pe care avem voie să o punem este cum cred. Nu avem voie să întrebăm "de ce". Pentru că e vorba strict de opţiune personală. Pentru că dacă am ajuns să cred, înseamnă că am descoperit. Că mi s-a revelat. Dacă înainte nu credeam şi acum cred, ceva mai presus de înţelegerea mea s-a întâmplat în mine. (Credinţa nu se învaţă şi nu se moşteneşte. Credinţa e descoperire. Nu poţi să crezi cu adevărat în ceva ce ţi s-a spus, mai ales dacă e atât de abstract. Nu poţi să crezi în dragoste dacă nu ai simţit-o. Nu poţi să crezi în moarte dacă nu ţi-ai văzut vecinii, prietenii sau familia murind.) Nicolae Steinhardt: Pentru că oricum, dacă le-ai zice nu te-ar crede. Pentru că pentru ei, Dumnezeu se vrea a fi papagalul mare şi roşu (alt lucru care mă roade) de care aminteşte Kirkegaard.

Şi apoi mă gândesc că lucrurile astea pot duce la incompatibilităţi teribile între oameni. Doar pentru că ceilalţi nu vor să se aşeze lângă noi, tindem să îi stigmatizăm. Anateme sociale. Dispreţ public. De ce eşti creştin? Cum îţi permiţi să îmi spui mie că Dumnezeu există? „Daca eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!” Dacă eşti tu om făcut de Dumnezeu, aruncă-ţi crucea şi zboară.
Credinţele noastre sunt întemeiate pe falsa adeziune la libertate. Libertatea societăţii noastre s-a retras din cetate în munţi. Acolo e seminţia libertăţii acum. Dovadă a existenţei lui Dumnezeu şi a veridicităţii Bibliei: Libertatea s-a retras în munţi şi îşi aşteaptă martirii.
Libertatea de a alege. Vorbesc cu M. Îi scriu: Libertatea poate fi extrapolată în oraş:
Ritual urban extraordinar: cum ne alegem locul în autobuz: urcăm, privim în jurul nostru. Căutăm două scaune libere. 1. nu găsim? ne uităm încă o dată în jur. Pe fiecare pereche de scaune stă câte o persoană. Nu alegem niciodată la întâmplare locul pe care vrem să stăm. Întotdeauna alegem atent persoana lângă care vrem să stăm. E rocker, mi-e frică, e pipiţă, mi-e scârbă, uite! Acolo e bine, acolo chiar trebuie să fie bine! Aici mă voi aşeza. E liber? Da, sigur, staţi să îmi trag geanta la o parte. Mulţumesc. Şi apoi e linişte. Faptul a fost împlinit. Săvârşitu-s-a. 2. marele nostru noroc e că două scaune libere îţi dau posibilitatea să îl alegi pe cel de la geam. Cu toţii îl vrem. De pe locul de la geam devenim. Transcendem. Oraşul nu mai este decât un tub incandescent, prin care ne facem trecerea spre lumina cu adevărat naturală. De multe ori, în staţii urcă alţi oameni. Ei îşi încep ritualul şi eşti fericit ca la un moment dat cineva să te aleagă pe tine.
Şi ritualul ăsta se repetă. Chiar şi atunci când nu circuli cu autobuzul. Sau cu metroul. Sau cu tramvaiul.
Până la urmă la asta se reduce relaţia dintre oameni.
Până la urmă la asta se reduce realitatea dintre om şi Dumnezeu. La libertatea alegerii.

Distribuie pe facebook

Comentarii

Pentru a comenta un text trebuie sa deţii un cont de utilizator activat şi să te autentifici!
Mă bucur mult Raul Ionuţ Coldea
22 martie 2010, 13:46
Mă bucur foarte mult că această notaţie personală nu a trecut neobservată! Vă mulţumesc pentru bunele gânduri şi pentru evidenţierea textului.
Aş spune că nu este eseu teologic-filosofic, ci o simplă pagină de jurnal. E mult prea personal, mult prea lipsit de rigurozitate ca să fie încadrat la eseu.
Încă o dată, vă mulţumesc. În speranţa că Dumnezeu va primi ce e al lui şi kaiserul îşi va vedea în sfârşit lungul nasului,

Raul C.
Realitatea dintre om şi Dumnezeu - iubirea, dăruirea Dragoş Vişan
22 martie 2010, 07:50
Îmi aduc aminte aceste rânduri de vocaţia pierdută de mulţi, acea înscriere a noastră în "devenirea întru fiinţă" a lui Constantin Noica.

Mi-au atras atenţia:

"[...] de la geam devenim. Transce*dem. Oraşul nu mai este decât un tub incandescent, prin care ne facem trecerea spre lumina cu adevărat naturală. De multe ori, în staţii urcă alţi oameni. Ei îşi încep ritualul"

şi, de asemenea

"([...] Nu poţi să crezi în dragoste dacă nu ai simţit-o. Nu poţi să crezi în moarte dacă nu ţi-ai văzut vecinii, prietenii sau familia murind.) Nicolae Steinhardt: Pentru că oricum, dacă le-ai zice nu te-ar crede. Pentru că pentru ei, Dumnezeu se vrea a fi papagalul mare şi roşu (alt lucru care mă roade) de care aminteşte Kirkegaard."

Da, pentru mulţi Dumnezeu este un totem, un papagal al triburilor, un fel de "bunul sălbatic", pentru alţii un monstru, pentru şi... mai alţii un nimeni. Cred că relativizarea fiinţei absolute, a întreitei ipostazieri a Iubirii Sale a ajuns să ne croşeteze, să ne înconvoaie identitatea noastră.
Am mai remarcat şi concepţia lui Dumitru Stăniloae despre condiţia umană în acest eseu teologic-filosofic al lui Raul Ionuţ Coldea. Corelaţiile spre comuniune a sufletelor sunt bine surprinse

Foarte adevărat.
Mulţumesc Raul Ionuţ Coldea
08 martie 2010, 13:34
Mulţumesc pentru atenţionare, voi revizui.
bon Recheşan Gheorghe
05 martie 2010, 02:00
e personal, dar nu într-atît de personal să lipsească virgulele...nu e sămînţă de virgulă în text...le-o fi ciugulit papagalul Kierkegaard-ian!?

17