despre libertate- Raul Ionuţ Coldea Adăugat în 02 martie 2010, la 18:02 | 197 afișări / 164 vizitatori |
1 |
De la un timp stau şi mă gândesc cum ar trebui să mă raportez la credinţa celorlalţi în Dumnezeu. Îi întreb pe toţi cum cred şi apoi de ce cred sau nu. Şi mă roade gândul că singura întrebare pe care avem voie să o punem este cum cred. Nu avem voie să întrebăm "de ce". Pentru că e vorba strict de opţiune personală. Pentru că dacă am ajuns să cred, înseamnă că am descoperit. Că mi s-a revelat. Dacă înainte nu credeam şi acum cred, ceva mai presus de înţelegerea mea s-a întâmplat în mine. (Credinţa nu se învaţă şi nu se moşteneşte. Credinţa e descoperire. Nu poţi să crezi cu adevărat în ceva ce ţi s-a spus, mai ales dacă e atât de abstract. Nu poţi să crezi în dragoste dacă nu ai simţit-o. Nu poţi să crezi în moarte dacă nu ţi-ai văzut vecinii, prietenii sau familia murind.) Nicolae Steinhardt: Pentru că oricum, dacă le-ai zice nu te-ar crede. Pentru că pentru ei, Dumnezeu se vrea a fi papagalul mare şi roşu (alt lucru care mă roade) de care aminteşte Kirkegaard.
Şi apoi mă gândesc că lucrurile astea pot duce la incompatibilităţi teribile între oameni. Doar pentru că ceilalţi nu vor să se aşeze lângă noi, tindem să îi stigmatizăm. Anateme sociale. Dispreţ public. De ce eşti creştin? Cum îţi permiţi să îmi spui mie că Dumnezeu există? „Daca eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!” Dacă eşti tu om făcut de Dumnezeu, aruncă-ţi crucea şi zboară.
Credinţele noastre sunt întemeiate pe falsa adeziune la libertate. Libertatea societăţii noastre s-a retras din cetate în munţi. Acolo e seminţia libertăţii acum. Dovadă a existenţei lui Dumnezeu şi a veridicităţii Bibliei: Libertatea s-a retras în munţi şi îşi aşteaptă martirii.
Libertatea de a alege. Vorbesc cu M. Îi scriu: Libertatea poate fi extrapolată în oraş:
Ritual urban extraordinar: cum ne alegem locul în autobuz: urcăm, privim în jurul nostru. Căutăm două scaune libere. 1. nu găsim? ne uităm încă o dată în jur. Pe fiecare pereche de scaune stă câte o persoană. Nu alegem niciodată la întâmplare locul pe care vrem să stăm. Întotdeauna alegem atent persoana lângă care vrem să stăm. E rocker, mi-e frică, e pipiţă, mi-e scârbă, uite! Acolo e bine, acolo chiar trebuie să fie bine! Aici mă voi aşeza. E liber? Da, sigur, staţi să îmi trag geanta la o parte. Mulţumesc. Şi apoi e linişte. Faptul a fost împlinit. Săvârşitu-s-a. 2. marele nostru noroc e că două scaune libere îţi dau posibilitatea să îl alegi pe cel de la geam. Cu toţii îl vrem. De pe locul de la geam devenim. Transcendem. Oraşul nu mai este decât un tub incandescent, prin care ne facem trecerea spre lumina cu adevărat naturală. De multe ori, în staţii urcă alţi oameni. Ei îşi încep ritualul şi eşti fericit ca la un moment dat cineva să te aleagă pe tine.
Şi ritualul ăsta se repetă. Chiar şi atunci când nu circuli cu autobuzul. Sau cu metroul. Sau cu tramvaiul.
Până la urmă la asta se reduce relaţia dintre oameni.
Până la urmă la asta se reduce realitatea dintre om şi Dumnezeu. La libertatea alegerii.
Distribuie pe facebook
