despre o astfel de tinereţe nu s-a spus, încăpoveşti din culisele unei plimbări pe umăr - Ardeleanu Ottilia Adăugat în 06 martie 2010, la 13:20 | 324 afișări / 216 vizitatori |
Tinereţea este ca o poşetă de damă. O arunci pe un umăr, nici nu trebuie să ştii care, şi pleci. Alergi, aproape. Sari ca un cangur cu marsupiul strâns pe corp, eventual cu o curea deşucheată şi o cataramă care se lasă greu pe un picior, nu contează care. Şi mai apeşi, din când în când, casca audio inside în ureche, fredonând o melodie, care, se pare că este pe aceeaşi frecvenţă cu globulele roşii, deci, chiar dacă poate să ţi se facă piele de şarpe când auzi cuvântul spanac, s-ar spune că tu stai foarte bine cu hemoglobina. Aproape că nici nu te mai uiţi când treci strada, întâmplător pe zebră, fiindcă şoferii nu ar putea să dea peste tine, eventual ar fluiera ori ar exclama ceva ce nu ar face decât să te înroşeşti, ceea ce reprezintă tot un semn de sănătate.
Da, tinereţea este poşeta în care ţii rujul, oglinda, pieptănul, batistele de hârtie parfumată cu iasomie ori levănţică, pentru că ţi-a spus ţie cineva că alungă spiritele rele, visezi frumos şi se mai şi împlineşte... Poza iubitului, de când făcuse armata. Era tuns de parcă avea o tichie de cauciuc lucios, dar ce frumos era! Şi zâmbetul acela transfigurat... pe care acum l-a pierdut definitiv. Şi ochii, da, ca două şine de tren interminabile pe care călătoream săptămânal, într-un miros înecăcios de vagon la comun, cu soarele care se proptea în pieptul meu ca un vătrai plin de cărbune, de luam foc şi locomotiva datorită mie alerga nerăbdătoare la întâlnire, de abia nimeream pe unde trebuie când schimba acarul macazul. Şi buzele acelea, două jeleuri care se topeau în gura mea... Iar braţele îmi frângeau mijlocul. Mă simţeam rămurică de salcâm îndoită până să plesnească crudul şi seva plângăcioasă. Parcă aud: trosc, trosc, trosc! Ei, mă trimitea bunicul după iarbă şi crengi înverzite pentru miei şi mamele lor care trebuiau hrănite până să li se ia viaţa...
O poşetă de damă cu tot felul de lucruri. Greu i-ar trece cuiva prin minte la ce folosesc toate acestea: o papiotă de aţă albă, una neagră pentru nasturii de la mantou, de care tragi la repezeală când ştii că, dacă nu te grăbeşti, poţi întârzia la serviciu şi iar se ia şeful de tine, dar tu chiar asta aştepţi, ca să poţi să descarci tot amarul pe cineva ca pe o căruţă de bălegar, în grădină, peste pământul sărăcăcios, ce se milogeşte vremii pentru fertilitatea lui. Aici nu merge treaba aia... în vitro. Mai este şi trusa de unghii. Uneori, când îţi vine vreo idee de scriitură, te faci că dai jos eponichiumul. Dar tu, de fapt, nici nu vezi că te răneşti, că sângele a reuşit să evadeze din închisoarea epidermei, că degetele ţipă umflîndu-se de durere. Nu. Tu eşti departe de tine, de obiecte, de fiinţe. Eşti literă ori semn de punctuaţie. Cuvânt. Vers. Poem de dragoste. Orice altceva. Doar picioarele înrădăcinate în parchetul de lemn mai atestă existenţa ta, ecologică aş spune, pentru că poezia nu poluează, nu-i aşa?
Hmm, poşeta. În adâncul ei, ca nişte epave pe fundul unui ocean, zac fardurile, pudra, crema de mâini. Şi parfumul. Niciodată nu o să le găseşti din prima. Va trebui să le scoţi pe toate celelalte, mai întâi, pe o masă, ori pe altceva şi, bodogănind, să mai dai şi peste alte obiecte cum ar fi cheia de rezervă de la maşină, în caz că iubitul a uitat-o pe-a lui pe dinăuntru, aşa după cum a uitat şi sprayul anti-îngheţ atunci când iarna făcuse nişte crăpături în sticla atmosferei iar el s-a chinuit câteva ore bune să deschidă portiera. Apoi, o lanternă pentru atunci când te întorci noaptea târziu şi nu este lumină pe scară pentru că tot starea deplorabilă a vremii strică şi bunul simţ al centralelor electrice. Indispensabilul telefon mobil, un carneţel de notiţe, agrafe de prins zulufi, o pereche de ciorapi cu dungă de rezervă pentru când te agăţi în cuiul din scaunul de lemn, cardurile fandosite, portofelul umil... Tinereţea se poartă pe umeri cu speranţă şi voioşie şi se află în toate lucrurile acestea mărunte. Tragi doar fermoarul deasupra lor şi conţinutul devine tabu pentru restul oamenilor. Vă vine să credeţi? Un singur lucru pot spune, că eşarfa pe care o scoţi cu grijă dintr-un colţişor, o scuturi puţin să i se aşeze franjurii şi pliurile, apoi, o arunci în sus cu bucurie. Un curcubeu fragil va apărea sus, sus de tot, unde nu vei mai putea atinge cu mâna...
Pe umăr, legănând anii... poşeta!
(6 martie 2010)
Distribuie pe facebook
