despre poem (lui marcel moreau) - Ioan Jorz Adăugat în 30 noiembrie 2009, la 11:03 | 223 afișări / 214 vizitatori

I.
învăţând că "nu-i poţi face nopţii un copil"
te redescoperi şi te cutremuri
îţi repudiezi sentenţiozitatea
plutind în ceaţa incertitudinii ca printr-un
arpacaş - nefiert îndeajuns
acelaşi gri-crud ontologic
din care încerci să te extragi cu toate
degetele(smulgându-ţi unghiile)
purificate de alcoolurile metafizice
adâncindu-te-n mocirla existenţialistă
până din tine nu mai rămâne decât ceea ce
nu mai este de rămas
adică "nu-i poţi face nopţii un copil"
dar de ce n-ar merita să încerci?!
răzgândirea sinelui capătă gust de înfrângere
şi o uşoară zguduire a firii
îţi induce un (pre)sentiment de rătăcire
prin tine însuţi
fără posibilitatea de ieşire de extindere
clipa pândeşte mută orice ezitare
sub semnul lui cronos
ţi se apleacă colţurile gurii/buzelor într-un
rictus rău prevestitor
tu rătăcind înconjurul aceluiaşi tu
eşuând într-o încercare de refacere a eu-lui
iniţial încremenind
încă înaintea începerii gestului de exod
în interiorul unui contur ontologic
pe care ţi-l schiţează frica
speranţa de a nu fi muritor
remuşcarea de a fi?! marcel moreau!
te destrami în interiorul alterităţii
până când din tine chiar nu mai rămâne nimic
nici măcar sentimentul fricii
încălzindu-ţi viscerele
ca o supă a săracilor
cu ce te răscumperi? cu ce?
rămâne doar întrebarea
plutind ca un bănuţ de grăsime în
"supa primordială"
tu şi tu - ratând dedublarea sinuciderea
alfa şi omega
nimic nu are finalitate
în preajma sa fiinţa nu începe şi nu se sfârşeşte
ci doar
printr-un spasm metafizic
se răzgândeşte şi nu se mai ia în serios!

II.
poemul îţi eliberează subconştientul
dacă un bărbier ar bărbieri numai pe acei
care nu se bărbieresc singuri
s-ar duce la alt bărbier care ar bărbieri pe
toţi acei care nu se bărbieresc singuri...
prizonieri în interiorul paradoxului
al clepsidrei cuprinzând toate saharele din noi
mundane şi extramundane şi
ca şi cum n-ar fi de-ajuns toate acestea
vântul
răspândindu-ne seminţe
neconştientizând - deh
scurtul răstimp
starea de a fi seminţă-plantă-fruct-seminţă
doar printr-o memorie colectivă
parcimonioasă dar când au fost parcele
darnice
poemul este tânguire orfică încremenind
până la uitarea/renunţarea la sine
în inutilitatea gestului de-al scrie
dacă n-ar exista memoria colectivă/genetică
zbatere de cutremurare
de scuturare la întrebarea:
cine scrie poemul? poezia îl scrie măi
tâmpitule!

III.
aşadar renunţi din vocaţie
din vocaţia de a fi muritor nu remuşcarea
de a fi muritor şi la întrebarea:
cine scrie poemul?
răspunzi cuminte - doar ţi-ai făcut "temele"
poezia!
greşit! bagă zece flotări! da' să
se-audă paftaua
poemul se scrie singur se
masturbează intelectual
care va să zică?!

IV.
poemul se scrie singur... "pui de întuneric"
greşit! mai bagă zece flotări!
cum să se scrie singur!
el este! pur şi simplu măi
tâmpitule!
laţul!

V.
peste tot gratii
porumbelul zdrelindu-şi tâmpla
în zăbreaua danturii
îţi ţii mâna chircită
adunată sub braţ
dar gândul? împuindu-se cu alte gânduri?
cuvântul scris
ăsta da blestem!
cireaşă putredă la ureche
amintindu-ţi de o copilărie fără
prea multe întrebări
şi acelea simple:
de ce nu ninge? unde sunt zăpezile de altădată?
redevii arici încremeneşti(mineral) arici
singura certitudine: cuvântul
încercând să dea sens existenţei
sens sau semnificaţie?!
oricum
consistenţă şi curgere
încremenirea între gratiile poemului
te nelinişteşte şi neliniştea dă
consistenţă clipei
nu ştiai?! nici eu!
peste tot gratii de epidermă în
interiorul acestora doar lacrimile
curgerea este plângere/deplângere cu
care poate ne-am obişnui dacă
n-ar fi neliniştea
neliniştea cuvântului
închegarea gândului în cuvânt gândirea
acestuia şi totul devine simplu şi complicat
peste tot gratii cine pe cine priveşte?
cine pe cine hrăneşte?
îţi sufleci carnea de pe suflet şi
sufletul de pe carne ne-mai-întâmplându-ţi-se
să adormi

VI.
nelinişti şi iar nelinişti
adăugându-se altor nelinişti
încât spasmul mineral născând statuia
devine opţiune estetică
o încremenire
ca orice acţiune care are finalitate
estetica staticului absolut un vis
visat de dumnezeul-cuvânt: "pe mine mie redă-mă..."
ideea de a nu mă părăsi pe mine însumi
nicicând...
ca şi cum nimic nu ar trebui să înceapă şi
nimic nu ar trebui să se sfârşească!
supremă resemnare şi am pune punct
dacă învăţând că "nu-i poţi face nopţii
un copil"
nu te-ai întreba de ce n-ar merita să încerci?
transcendentul este suma întrebărilor
neexprimate
anularea ne-intenţionalitatea golul
după noi nu mai putem pune nici un semn de
punctuaţie
nimic... în afară de noi!

---

Distribuie pe facebook