homo ludens- Laurenţiu Belizan Adăugat în 07 iulie 2009, la 21:41 | 280 afișări / 269 vizitatori |
strânse planetele într-un triunghi
şi începu jocul de biliard
ele gemură fugind care încotro
una se opri pe un stâlp de telegraf
alta îşi îndoi genunchii pregătită de fugă
iar cea din urmă se întoarse
punându-şi într-o batistă ochiul smuls
care se zbătu precum o pasăre prinsă într-un laţ
şi într-o clipă de neatenţie
fugi pe orbită devenind lună
oedip o să-ţi fie numele!
spuse bărbatul planetei oarbe
şi partida reîncepu
una se ascunse după scaun ca un ied naiv
cea vaporoasă începu să se rujeze
iar alta începu să tremure izbucnind într-un plâns isteric
ce se transformă într-un potop
nu îl interesa supravieţuirea nimănui
îşi întinsese o saltea gonflabilă şi plutea deasupra apelor
drapându-şi viitorul în incendii
vârfurile munţilor ieşeau din apă ca nişte sfârcuri de femei
dar el era obsedat de himere
într-un târziu se trezi pârjolit de sorii
care complotau într-o margine a galaxiei ruperistradomus
i se făcu foame
desenă în aer o pâine şi o cană cu apă
îşi potoli dorul apoi vru iarăşi să se joace
împleti aerul deasupra colibelor fumegând
în prag un copil se juca presărând iarbă
iar dinăuntru se auzea un zumzet de femeie în amurg
jucătorul de biliard numără câte inele avea pe un deget şi aruncă unul spre copil
acesta îl prinse din zbor şi mirându-se văzu prin el ca într-un caleidoscop
o mulţime de forme ciudate
ce sunt astea?
sunt lumile paralele în care tu mă întrebi aceleaşi lucruri dar eu îţi răspund altfel
feciorul ridică din umeri şi scoase din umbră un zmeu
apoi se agăţă de o floare şi urcă precum furnicile până în vârf
dă-te jos de acolo! zâmbi bărbatul
dar copilul deşuruba frunze de pe ram şi nu-i dădu nicio atenţie
le mototoli ca pe nişte hârtii cu desene greşite şi luând un cerc începu să alerge cu el
băiatul fugărea cercul asemenea unui ţăran ce-şi mână calul pe arie
ar fi vrut să-i spună că parcă este el însuşi alergând prin cer
dar nu-şi putu întrerupe o reverie atât de intensă
se întrebă trist privindu-şi chipul inocent de pe vremea când timpul era un bob de drojdie
oare eu ar trebui să ascult pe cineva?
cu o mână hotărâtă îşi aşeză mai bine scaunul
trase din trabuc în piept şi zise scrutând umbra din faţă
iar ai jucat la cacealma?
îşi dădu seama că e mai bine să-l urmărească fără întrerupere
copilul luă o ramură de salcie şi împleti o coroană apoi înfipse din loc în loc vârfuri de săgeţi din tolbă îşi desfăcu braţele pe ramurile unui copac şi rămase aşa răstignit o vreme
era greu să stea nemişcat în frunziş dar timpul avea nişte mici alveole
în care se putea ascunde câteva clipe iar oamenii nu-l puteau vedea
îşi aduse aminte ce scrisese într-o carte demult la începutul zorilor
încercă să-l ia de acolo pe băiat dar acesta îşi luase rolul în serios
jocurile copiilor sunt prea crude uneori îl mustră un gând şi îşi ascunse faţa în iarbă
macii îşi ridicau fruntea ca nişte culegători de orez
pălăriile lor roşii legate sub bărbie cu sfoara şi ochii lor mari îl stânjeneau
vino! se auzi de departe un glas de bătrân şi vru să se ridice
dar puştiul o luă la fugă
ţi-am spus să nu te mai joci de-a păsările răstignite!
îl dojeni vocea venită parcă de niciunde
ce vise ciudate ai tu măi copile!
Distribuie pe facebook
