întoarcerea în peştera cinematografică [1]- Stancu Marius-iulian Adăugat în 01 iunie 2010, la 00:43 | 292 afișări / 267 vizitatori |
1 |
Stancu Marius-Iulian - intoarcerea in pestera cinematografica [1]
Distribuie pe facebook
Detalii
| Tip: | Filozofie / Istorie |
| Topică: | Filozofie |
| Afișări: | 292 |
| Vizitatori: | 267 |
| Puncte: | 32 |
| Stele: | 1 |
| Data publicației: | 01 iunie 2010 |
Autentificare
Stancu Marius-Iulian - intoarcerea in pestera cinematografica [1]
Distribuie pe facebook
Comentarii
Pentru a comenta un text trebuie sa deţii un cont de utilizator activat şi să te autentifici!
| P.S. | Manolescu Gorun |
| 01 iunie 2010, 09:40 |
Te rog trimite-mi un email la gmnoema@yahoo.com. Doresc sa-ti fac o propunere.
| Un text excelent. | Manolescu Gorun |
| 01 iunie 2010, 09:28 |
În cele ce urmează mă voi referi doar la primul capitol „Ingemar Bergman sau visul fără speranţa de a fi”
Trec peste introducerea care apelează la Heidegger. H. care, în „Fiinţă şi timp” îşi deconstruieşte (termenul utilizat de el, în alte locuri, este cel de „distrucţie”) propriul proiect anulându-l atunci când caută cu disperare „fiinţa fiinţării” şi trebuie să tragă concluzia că aceasta „iese din ne-ascundere” doar atunci când subiectul, „înţelegându-se pe sine şi lumea sa în chip ecstatic (s.m. G.M.)…Dasein-ul (fiinţa fiintării) factic [apare] în aceste orizonturi (s.m.) [care sunt în afara «fiinţării» şi ar putea reprezenta, de exemplu, acel «Unu» platonician n.m. G. M.] către fiinţare…”, ceea ce, volens nolens, trimite la mistică . Şi, mai degrabă, apelez la faptul că „Senzaţia mea de Eu provine din imaginea pe care noi ne-o o construim pentru a ne controla comportamentul …. Atunci intervine limbajul. Limbajul se întoarce asupra lui însuşi ca asupra unui lucru (text obiectualizat) şi îi conferă acestuia atribute şi putere” (Susane Blackmore psiholoaga americană care ilustrează perfect filosofia analitică centrată îndeosebi pe „analitica limbajului”, rupt de cel care îl produce precum un fluture dintr-un insectar din care viaţa a dispărut, anulând dintr-o lovitură tot soiul de mofturi de genul: „sine” şi „fiinţă” care, de asemenea, anulează orice transcendenţă). Şi constat că de această natură este, de fapt, drama personajului din filmul lui Ingemar Bergman. Plecând de la această (aceste) premisă (premise) întreaga analiză subtilă pe care ne-o propune autorul, capătă consistenţă. Şi reprezintă o altă ilustrare convingătoare a „condiţiei [existenţiale] postmoderne (eu o numesc postmoderniste)” (Lyotard) în care am fost aruncaţi de nihilism.
Mă opresc aici cu acest comentariu lăsând cititorului plăcerea de a parcurge restul textului (lung dar extrem de consistent ) al lui Stancu Iulian-Marius. Nu înainte de a remarca forma de prezentare utilizând mijloace up to date pe care IT@C ni le pune la dispoziţie (cu o singură obiecţie: mărimea, mai bine zis dimensiunea redusă, a fonturilor care îngreunează parcurgerea textului)
Trec peste introducerea care apelează la Heidegger. H. care, în „Fiinţă şi timp” îşi deconstruieşte (termenul utilizat de el, în alte locuri, este cel de „distrucţie”) propriul proiect anulându-l atunci când caută cu disperare „fiinţa fiinţării” şi trebuie să tragă concluzia că aceasta „iese din ne-ascundere” doar atunci când subiectul, „înţelegându-se pe sine şi lumea sa în chip ecstatic (s.m. G.M.)…Dasein-ul (fiinţa fiintării) factic [apare] în aceste orizonturi (s.m.) [care sunt în afara «fiinţării» şi ar putea reprezenta, de exemplu, acel «Unu» platonician n.m. G. M.] către fiinţare…”, ceea ce, volens nolens, trimite la mistică . Şi, mai degrabă, apelez la faptul că „Senzaţia mea de Eu provine din imaginea pe care noi ne-o o construim pentru a ne controla comportamentul …. Atunci intervine limbajul. Limbajul se întoarce asupra lui însuşi ca asupra unui lucru (text obiectualizat) şi îi conferă acestuia atribute şi putere” (Susane Blackmore psiholoaga americană care ilustrează perfect filosofia analitică centrată îndeosebi pe „analitica limbajului”, rupt de cel care îl produce precum un fluture dintr-un insectar din care viaţa a dispărut, anulând dintr-o lovitură tot soiul de mofturi de genul: „sine” şi „fiinţă” care, de asemenea, anulează orice transcendenţă). Şi constat că de această natură este, de fapt, drama personajului din filmul lui Ingemar Bergman. Plecând de la această (aceste) premisă (premise) întreaga analiză subtilă pe care ne-o propune autorul, capătă consistenţă. Şi reprezintă o altă ilustrare convingătoare a „condiţiei [existenţiale] postmoderne (eu o numesc postmoderniste)” (Lyotard) în care am fost aruncaţi de nihilism.
Mă opresc aici cu acest comentariu lăsând cititorului plăcerea de a parcurge restul textului (lung dar extrem de consistent ) al lui Stancu Iulian-Marius. Nu înainte de a remarca forma de prezentare utilizând mijloace up to date pe care IT@C ni le pune la dispoziţie (cu o singură obiecţie: mărimea, mai bine zis dimensiunea redusă, a fonturilor care îngreunează parcurgerea textului)
