jurnal de fiecare zi și noapteM - Ioana Negoescu Adăugat în 20 decembrie 2009, la 13:55 | 170 afișări / 150 vizitatori |
Dimineaţa e doar o glazură din gheaţă. O sparg încet pătrunzând în miezul unei zile obişnuite. Nimic nu mă surprinde. Toţi, dar absolut toți, sunt fraţii şi surorile mele. Suntem transportați între lumi în sicriele noastre verticale de fier. Toate gesturile ni se potrivesc perfect cu sforile şi cu toate celelalte utilităţi. Nu mă îngrijorează nimic. Suntem foarte potriviţi aici. Suntem absenţii paşnici ai orizontului nostru.
Mergem. Nu ne pasă până unde. La ora la care ajungem unii aproape că nu mai au picioare, alţii nu mai au glas. Le împrumutăm dintre ale noastre. Acum ei ne urăsc pentru că prea le suntem asemenea.
La prânz aflăm că nu mai există de mult soarele vertical care ne-ar fi putut anula umbra . Că s-au schimbat totuşi unele lucruri.
Prescriu o reţetă pentru calmante destul de puternice. Pentru câteva clipe îmi asum responsabilitatea. Apoi văd un abur în colţul gurii lui M şi-mi pare un surâs. Nu înţelegem nici unul nimic, dar în mod ciudat, nu suntem deloc angoasaţi. Luăm la rând toate câte ni se dau. El şi-a uitat numele între fiarele contorsionate ale caroseriei. Eu îi îmblânzesc nesomnul cu orice apuc.
După amiaza cireşul din vis îmi fură tot sângele.
Pe când mă dezmeticesc e deja seară. Mi-e dor de trupul meu sănătos, de tălpile mele adevărate. Serile au mirosul lor feromonic. Te incită ca un voal pe un obraz de cadână. Mi-e dor de dansul, de trupul şi de tălpile mele. Dar acum locuiesc în debaraua sufletului tău de bărbat. Îţi spun doar ca să ştii, toate aceste lucruri au plămânii mei. Pereţii aceştia albi ştiu când vine noaptea şi respiră adânc din aerul nostru amar şi captiv.
Până la urmă esenţial este ca în fiecare noapte să uităm câte ceva.
Dimineţile apar mereu ca nişte lebede dintre uitări.
Distribuie pe facebook
