nǎluc prin preabis- Elena Griguta Adăugat în 06 februarie 2010, la 01:36 | 204 afișări / 167 vizitatori |
Lacrimi deşarte izvorǎsc din candelabrul dragostei ce mistuie în profunzimea fǎpturii mele osândite de amar. Niciodatǎ nu am putut surâde sau crede în izbânda; adesea am renunţat la ceea ce poate am visat şi m-am aruncat în valurile resemnǎrii.
Cel mai de preţ simbol sau pur şi simplu existenţǎ, o desluşeste doar voinţa. Nimic nu se întâmplǎ fǎrǎ o cauzǎ anume şi astfel tot nimicul va succede în preabis.Am încercat sǎ învǎţ din vorbe greu alese şi am încercat sǎ fac din mine un amalgan de trǎiri, de fapt inexistente, spre a nu greşi. Însǎ o purǎ teorie nici acum şi poate niciodatǎ nu va fi suficientǎ în lupta mea cu existenţa.
Suferinţa....of Doamne, m-ai preaslǎvit sǎ mi-o revǎrs ades în lacrimi, mi-ai desluşit tainele nebǎnuite ale dragostei, spre a o întâlni mai repede...şi am intâlnit-o.Acum blestem clipa în care am privit pǎtrunzǎtor şi am crezut în gingǎşie. Era inexistentǎ, însǎ eu o vedeam, era pierdutǎ prin fantasme, însǎ o gǎseam usor, era ca un fulg nǎluc ce zboarǎ nu ştiu unde în încercarea necontenitǎ de a evada; dar eu, îl prindeam mereu şi îl încǎtuşam în strǎfundul sufletului din dorinţa de a nu-l pierde...şi nu l-am pierdut.
El a ramas înfǎptuit aici în inima mea, s-a resemnat şi şi-a hrǎnit fǎptura cu toate speranţele şi iluziile mele, şi-a liniştit setea cu dragostea ce zace în mine şi şi-a adunat putere din toatǎ tǎria ce mǎ fǎcea sǎ lupt. Sǎ-ţi spun...cǎ a devenit puternic, tot mai puternic, pânǎ în clipa în care a dobândit voinţǎ, curaj şi ispitǎ, aceea de a mǎ poseda. S-a transformat în stǎpânul fiinţei mele şi m-a umilit cu profunzimea sa.
Clipele au devenit tot mai greu suportabile, iar gândurile tot mai întunecate. Mi-e greu şi fricǎ sǎ nu izbucnesc, sunt obsedat de furia unei iluzii nebune, ce mǎ poate purta în nefiinţǎ. Mǎ simt un simplu martor al unui vis gata oricând sǎ se rupǎ, un martir al dragostei; ce nu se poate împotrivi. Cu toate astea, nu sunt decât cel care nu işi poate stǎpâni setea uriaşǎ de a-şi revǎrsa orgoliul în inima unei fǎpturi inocente spre a o face mireasa osândei fǎrǎ de scǎpare.
Lacrimile mi se revarsǎ printre gene, iar buzele îmi sunt uscate din pricina amarului din suflet. Inima începe sǎ-şi piardǎ din ritm , iar ochii din speranţǎ; nǎluc mǎ învârt prin preabis dar nu-l zǎresc. Of Doamne, unde e, nu-l vǎd, nu-l simt.. sunt gol pe dinǎuntru şi lipsit de viaţǎ pe dinafarǎ.
Pumnalul imi cade din mânǎ şi se izbeşte în pǎmǎnt. E roşu totul în jur, iar mintea mi-i pierdutǎ… câtǎ durere, cât sânge....lacrimi deşarte se pierd în nefiinţǎ. Mǎ întrevǎd pǎşind pierdut şi mǎ preschimb în martirul osândei fǎrǎ de întoarcere; a morţii.
Distribuie pe facebook
