noaptea laiolilorII. amintirile scriitorului, povestite de personajul-dumnezeu - Andrei Trocea Adăugat în 16 martie 2009, la 10:51 | 175 afișări / 163 vizitatori |
Întors din concediu, m-am reobişnuit cu scârţâitul asurzitor al metroului, cu amărâţii adunaţi în jurul canalului, undeva prin cartier, care umflau, dezumflau ritmic punga cu aurolac.
Zile în şir am încercat să scriu, am tastat şi am şters, am înlocuit paginile din Word cu foi A4, dar în zadar. Sub unghii mai aveam încă nisip din ultima cetate vizitată.
Apoi într-o noapte am găsit o altă noapte mai veche, în care, stând în veranda bunicii, la capătul trotuarului mărginit de viţă de vie, l-am schiţat: o umbră de nas, înălţimea frunţii, dincolo de ea una-două trăsături, ce îmbinau colericul cu melancolicul şi năşteau un personaj vag, căruia neapărat trebuia să nu îi dau viaţă continuă, ca să nu mi se întoarcă împotrivă.
Mi se întâmplă de fiecare dată când rămân singur. Stau printre personaje şi le simt ura. De nu le-aş lega, s-ar ridica şi mi-ar cotropi minţile. Cine ştie unde aş ajunge cu atâtea voci între tâmple?
Vroiam eu demult să adun toate religiile vechi şi să le transform. Să ofer un cult nou, mulat pe spaimele şi graba altui om decât cel dinainte. Să nu îl plictisesc cu ore pierdute prin clădiri sacre, să nu trebuiască să pupe mâna unor oameni bătrâni, susceptibili de habotnicie, fără logică sau bunătate în spatele ameninţărilor cu mânia cerurilor. Să poată să se trezească dimineaţa şi să fie atât de plin de noua religie, încât să se ducă pe balcon şi, înainte de a sorbi din cafea şi de a-şi aprinde ţigara, să închidă ochii şi să mulţumească noului dumnezeu pentru că pomul dinspre parc are un verde viu si foşneşte, contrastând cu peisajul static din spatele crengilor, că în jur albastrul se diluează cu cât se apropie de orizont şi că acum, când se închină, simte aşa o mulţumire sufletească, de parcă întreg universul i-ar ura să petreacă o zi bună în sânul minunilor pământeşti.
El avea să fie centrul acestei religii. Recunosc că nu am avut multă îndemânare şi n-am reuşit să creez un stăpân unicat, un prototip. Era mai mult o acumulare de dumnezei vechi.
Iar ca puterile sale să fie clar conturate, să poată influenţa, apoi să trimită în lume discipoli, i-am dat şi ură şi răzbunare. Cineva prea bun întotdeauna va fi răpus, niciodată nu se va ridica pe spatele mulţimii încovoiate, îngenuncheate în fricoasă obedienţă.
Citisem despre “molk”, uciderea rituală de copii, la fenicieni. M-am gândit: de ce nu ar primi şi personajul meu un astfel de semn de ascultare totală?
Ştiu că renunţând la călugării şi feţele bisericeşti şi închinarea absolută faţă de cele creştine, islamice, animiste, budiste şi altele şi altele şi altele, nu făceam decât să mă întorc la ele.
Schimbam forma. Nu mai sărutai mâna bătrânului reprezentant al lui dumnezeu, însă îţi ofereai primul copil ca ofrandă, din cale afară de bucuros, în căuşul palmelor din bronz ale unei statui uriaşe, ridicate în Piaţa Armelor.
Cum să mulţumeşti altfel creatorului tău decât dăruindu-i propria ta creaţie?
Unele dintre acestea le-am scris şi simţeam tot mai mult cum el, personajul, începea să iasă din pagină, să prindă putere. Îmi dădea fiori nerăbdarea lui de a se întrupa.
Ostenit, spre dimineaţă l-am lăsat neterminat în mijlocul unui vocabular cu copertele galbene. Caietul l-am aşezat între alte două cărţi, ca să fiu sigur că nu scapă de acolo. Într-un alt vocabular identic îl lăsasem tot pe el, însă mult mai puţin conturat, în casa bunicii, la Bacău.
Am mai fumat o ţigară apoi m-am dus în dormitor, am tras jaluzele şi m-am aruncat în pat. Nu ştiu când am adormit.
A doua zi filele caietului erau goale. Am răscolit toată biblioteca, volum cu volum, sperând că poate n-a avut timp să fugă şi încă se mai ascunde pe aici, pe undeva.
Nimic.
Într-un târziu am găsit un bilet mototolit în sufragerie, cu scris alungit şi înflorituri la fiecare început de frază:
“De azi noua ta religie va intra în lume. N-are rost să mă cauţi. Poate îţi voi face rău. Mai bine fii unul dintre adepţi. Cândva te voi numi apostol şi te voi trimite să slujeşti.
Te mai rog ceva. Ştii că n-ai avut puterea să mă termini şi că încă sunt predispus la răni. Am luat cu mine călimara ca să pot să-mi înnoiesc sângele. Dacă nu e deranjul prea mare, mi-ar fi de folos să ascunzi sub Podul Câinilor cu un Ochi, în apropierea cazanului unde ştii că se adună orfanii oraşului, câteva tuburi cu cerneală roşie. Vreau ca sângele meu să nu difere de al altora, să nu atrag atenţia decât atunci când voi fi recunoscut oficial drept dumnezeu. Orice ajutor de acum mă va face îngăduitor mai târziu.
Cu bine scriitorule,
dumnezeu”
Nu terminasem de citit biletul, când telefonul sună asurzitor, precum urletul unui câine în singurătatea ogrăzii. Presimţirea mi se adeverise. Mi s-a spus că la Bacău, în casa bunicii, noaptea trecută cineva spărsese un geam şi ieşise sau intrase.
Al doilea personaj al meu, de fapt tot el, acelaşi dumnezeu, însă mult mai periculos, pentru că, fiind abia schiţat, nici eu nu-i cunoşteam slăbiciunile, scăpase şi se ascundea cine ştie unde, cât mai departe de mine.
Distribuie pe facebook
