opera de artănou - Tudor.paroiu Adăugat în 05 iulie 2010, la 15:24 | 209 afișări / 150 vizitatori |
Orice entitate este o operă de artă. Dacă o entitate este rezultatul (efectul) altei entităţi, este tot operă de artă, dar a unei entităţi şi nu a universului. De ce o entitate este operă de artă, în principiu este simplu orice entitate este o transformare raportată la spaţiu şi timp, unică în univers şi ca formă şi ca existenţă şi ca spirit. Această unicitate nelimitată ca transformare ca spaţiu şi timp îi conferă oricărei entităţi statutul de operă de artă universală neconvenţională, este cazul cel mai general. De aici scoatem în evidenţă mulţimea cazurilor particulare, atât cele rezultate din transformările universale,(structuri subatomice,atomi, molecule, sisteme solare şi toate minunile universului, cunoscute sau necunoscute)cît şi celor rezultate ca efect al unei entităţi. În acelaşi timp orice entitate prin efectele ei conştiente sau inconştiente produce transformări care duc la o serie de entităţi pe care de asemenea le putem denumi opere de artă, (energii, galaxii, cîmpuri, planete, om, animal, etc., care sînt şi perfecte în acelaşi timp) doar că de data aceasta ele sînt rezultatul altei entităţi. Un caz particular este şi omul ca entitate şi el produce prin efectele sale transformări ce duc la noi entităţi. Atenţie însă nici o entitate nu creează entităţi, entităţile descoperite de o altă entitate sînt rezultatul modulării unor entităţi existente în univers şi nu entităţi noi, noi nu putem (şi nici o entitate) să creăm particule inexistente în univers, eventual luăm particule existente (indiferent cît de mari sau de mici) şi le remodulăm, tot aşa cum din lemn s-a făcut roata şi din roţi mecanisme şi din mecanisme roboţi, etc. Sau cum din atomi am făcut molecule, apoi structuri organice sau anorganice poate şi oameni, dar oamenii pe care i-am face nu sînt creaţi de noi ci doar o modulare de elemente universale existente (clonare, sau altceva). O entitate poate transforma diverse entităţi fără utilizarea gîndirii, sau mai exact datorită gîndirii inconştiente (Freud a sesizat unele rezultate şi efecte ale acesteia). Aici intervine opera de artă aşa cum o cunoaştem ca rezultat al talentului şi gîndirii, fără însă să se fi sesizat că opera de artă în sensul nostru convenţional nu este rezultatul doar talentului şi al gîndirii ci al spiritului nostru care este o simultaneitate de gîndire/memorie/simţ/sentimente/intuiţie/instinct, al formei şi existenţei noastre. Este evident că existenţa celui care produce o operă de artă ca şi forma lui de existenţă, influenţează opera în sine şi că dacă forma de existenţă şi spiritul nu se intersectează pe acea modulare opera în sine nu apare niciodată cum ar fi trebuit să apară iniţial. Este limitată ideea că opera de artă este rezultatul unei activităţi doar conştiente, doar originală şi doar a unui artist. De asemenea nu s-a luat în seamă că opera de artă are variante de la pozitiv la negativ, finitinfinite, limitate de existenţa ei şi a modelatorului, nelimitate datorită elementelor universale infinite din structura ei. Dovada este simplă acum cînd deja au început să apară literaturi vulgare sau filme porno, sau tot feluri de reprezentări artistice sexuale. Ca şi omul opera de artă nu dispare decît convenţional ea chiar dacă se distruge nu se distruge structura ei neconvenţională ci doar convenţia ei. Heidegger spune că „arta este punere- în-operă- a-adevărului”, oare aşa să fie cînd nici o entitate nu ajunge la realitate sau adevăr decît prin intermediul tranformărilor spiritului sau? Dacă la adevăr nu ajungem niciodată pentru că este relativ cum să vorbim de punere –în-operă –a- adevărului fără să constatăm că şi opera devine relativă? Aş întreba eu, tu cititorule ai putea interpreta, reflecta, ceva ce se află dincolo de capacitatea ta de reflectare, adică dincolo de infinit de infinit, sau un vid al gîndirii? Nici o entitate nu poate interpreta ceva ce nu există, decît ca pe o convenţie de neconvenţional, o convenţie a ceva necunoscut, (aşa cum este vidul sau dumnezeu sau transcendentalul, sau infinitul, etc.), sau poate că reflectă ceva existent dar necunoscut nouă, iar spiritul nostru are capacitatea de a reflecta această existenţă chiar necunoscută nouă. În aceste condiţii apare convenţionalul de neconvenţional, adică axioma. Axioma care este sinonimă cu paradoxul sau convenţie de neconvenţional sau adevăr acceptat dar nedemonstrabil. Dacă această existenţă necunoscută produce şi efecte de orice natură, (aşa cum orice axiomă produce efecte) mai putem spune noi ca nu există? Cu siguranţă, nu. Ca şi în cazul vidului, sau lui dumnezeu sau infinitului. Plecînd de aici m-am întrebat ce interpretează privitorul, auditorul sau criticul de artă reflectînd opera de artă? Spiritul reflectă întotdeauna realitatea indiferent dacă această realitate are existenţă de sine sau doar de efect. Inexistenţa nu o poate reflecta, tot aşa cum tu după ce nu mai exişti nu mai poţi reflecta nimic prin spiritul acesta. Acum să ne amintim de subiectul nostru, opera de artă. Un tablou sau o simfonie sau o operă gastronomică sau a naturii din jur dacă este reflectată de cît mai multe entităţi printe care şi oameni mulţi şi diferiţi, fiecare are o interpretare proprie. În acest caz interpretările lor se referă la o existenţă de sine sau de efect? Şi una şi alta. Interpretarea cui aparţine, interpretului sau operei de artă? Adică ceea ce apare ca interpretare este ceva ce a găsit spiritul nostru în opera de artă sau ceva pur si simplu independent de opera de artă?. Mai exact multitudinea interpretărilor era în opera de artă sau este doar rezultatul imaginaţiei interpreţilor. Dacă nu erau în opera de artă cu siguranţă nu erau nici interpretările. De aici concluzia că nu interpreţii aveau interpretările ci opera de artă avea embrionul tuturor interpretărilor. Codul genetic al interpretărilor era şi este în orice operă de artă. Sau altfel spus simultaneitatea interpretărilor este în opera de artă înainte de interpretare, apoi vine interpretarea şi dezvoltă aceste coduri genetice prin spiritul fiecăruia, în raport de capacitatea fiecăruia de interpretare şi de transformarespaţiutimp atît ale interpreţilor cît şi a operei de artă. Ca şi în evoluţia noastră există, un cod genetic al operei de artă care în mediu adecvat dezvoltă interpretările celorlalte entităţi. Acest cod genetic al operei de artă conţine finitinfinit interpretări viitoare. Dacă un interpret reflectă opera de artă la timpi diferiţi sau spaţiu diferit, la fiecare timp sau spaţiu diferit, interpretatrea este diferită, ca şi pentru stadii diferite ale transformării interpretului şi interpretatului (operei de artă). Dovada este simplă una era un tablou de Van Gogh în timpul lui şi alta acum, una era la Paris şi alta la Londra. Una era interpretarea lui cînd a pictat-o şi alta a doua zi. Aceste interpretări în mod evident sînt dependente de gîndire/memorie/simţ/intuiţie/instinct/sentimente atît ale interpretului cît şi ale interpretatului. Un cîine poate vrea să mănînce opera de artă şi asta este o interpretare, actualmente se studiază rezonanţele la nivelul ADN şi ARN faţă de sentimentele individului, cu siguranţă există şi la plante sau animale mai mult sau mai puţin. Orice descoperire este o reflectare a realităţii, dar relativă, dacă vom construi un calculator nu înseamnă că am creat ci că am asamblat ceva existent în altă formulă. În concluzie nu interpretul are interpretările ci interpretatul, adică opera de artă sau orice realitate. Orice realitate conţine embrionul finitinfinit al interpretărilor (reflectărilor) proprii şi al celorlalte entităţi. În acest context şi libertateaconstrîngere există în orice entitate în toate variantele finitinfinite , pozitive şi negative, doar că reflectarea ei este specifică spiritului care o reflectă, chiar dacă cel interpretat este însăşi interpretul. Orice entitate este operă de artă, doar interpretarea ei este diferit convenţionalizată. (reflectată, interpretată, oglindită, clasificată) Gradele de libertateconstrîngere ale artei există. Ca orice entitate şi operele de artă, ca un caz particular, au libertateaconstrîngerea lor. Dacă în mod convenţional putem spune că imposibilitatea de mişcare este o constrîngere, evident acţiunea lor asupra spiritului celorlalte entităţi se poate denumi grad de libertate. Să nu înţelegeţi însă că lipsa mişcării este doar constrîngere este şi libertate în alt context, adică lipsa mişcării este un favor împotriva uzurii ei, ba mai mult şi ea se mişcă. Adevărat că nu cu resurse proprii ci cu ajutorul altor entităţi, depinde de convenţia mişcării sau libertateaconstrîngerea ei. Şi în cazul operei de artă este valabilă definiţia libertăţiiconstrîngere ca „dreptul la convenţionalneconvenţional”. O singură menţiune, nu va gîndiţi că arta trebuie să fie doar frumoasă sau estetică, este o convenţie. A aparut limbajul negativ atît în literatură cît şi în artă. Să nu credem că elementele unei entităţi sînt sau trebuie stabilite doar prin gîndire, nu, ele sînt şi sensibile şi intuitive şi instinctive şi sentimentele simultan, dar le putem analiza sau defini în mod convenţional în oricare variantă simultan sau separat sau combinate, ele sînt infinite (un infinit mic şi unul infinit de infinit) în convenţional şi în neconvenţional în acelaşi timp (zero este o convenţie dar pe o axă infinită sau infinit de infinit, poate exista oriunde şi la orice entitate) dependente de entitate de la nagativ la pozitiv cu o extrapolare intuitivă, sensibilă, instinctivă, de simţ sau de gîndire. Putem să spunem că o operă de artă nu are gîndire atît timp cît induce gîndire altor entităţi?. Nu cumva convenţia noastră despre gîndire este limitată?. Orice operă de artă este o entitate, am ajuns la început, în acest caz trebuie ca opera de artă să respecte convenţiile unei entităţi, adică simultaneitatea formăexistenţăspirit raportată la simultaneitatea transformaretimpspaţiu şi tot ce poate decurge din această concluzie. Chiar Heidegger recunoaşte paradoxul, „consideraţiile precedente privesc enigma artei, enigma pe care o reprezintă arta însăşi”, dupa ce a scris un capitol întreg despre artă.
P.S. este prima încercare de articol, despre artă se poate scrie finitinfinit ca despre orice entitate dacă vrem să epuizăm subiectul plecînd pe cazuri particulare pînă la nanostructuri sau megastructuri, orice paradox nu se iese din el decît printr-o convenţie, iar orice entitate este un paradox.
Opera de artă sau artistul se adresează mai întîi spiritului şi abia apoi face spectacolul.
Distribuie pe facebook
