poem filosofic- Nora Potocki Adăugat în 31 octombrie 2009, la 22:36 | 140 afișări / 132 vizitatori |
chiar dacă nu e bine să recunoşti
nici măcar într-un poem, ca să nu mai zic pentru sănătate,
sunt o femeie curtată.
E drept, de indivizi marginali
filosofi osoşi cu plete tunse înainte de vreme, intraţi în rândul lumii
doar în imaginaţia lor.
Avocaţi cu buze subţiri şi mame surdo-mute,
fizicieni pătrunşi de evlavie, visând la un creieraş primordial
la care ajungi prin ecuaţii interminabile şi meditaţii transcendentale.................................................................................................
cu toate acestea, în ochii celorlalte, sunt o femeie singură
conserva cu cheiţă e semnul neputinţei şi singurătăţii mele inadmisibile
plimbarea solitară, pe picioarele proprii, iar nu agăţată de cotul tocit al vreunei geci din piele
la fel.
spaţiul gol pe care trebuie să-l îndure în parc băncuţa decolorată
o vină
cartea pe care o ţin în braţe nf-ul lor subliminal.
Dar îţi aminteşti, nora dragă, minutele de suferinţă din cămin
când în jurul aragazului se petalau petalele cu petăluţii lor ?
iar ţie îţi sclipeau ochii sub lentile
că trebuia să faci faţă singură uleiului încins, mirosurilor
şi cotoiului rumenit în venerabila tigaie.
E greu să stabileşti o dată pentru totdeauna
şi pentru toţi
câtă singurătate cari cu tine şi în ce e îmbrăcată
(dacă ar fi după bunica, ar purta costum de ginere şi bancnote la piept.)
Nici câţi crenvuşti ar trebui să cumperi pentru mâine
cine ştie ce bărbat îşi va fi uitat cheia şi capul şi-ţi va ciocăni în uşă
crezând că sunt la tine.
Atunci, abia, le vei putea privi mândră pe colegele de apartament
biete creaturi cu nasuri roşii, fremătând de aşteptare
în timp ce tu-ţi legeni hipnotic sobiţa
spre frigiderul primitor.
Distribuie pe facebook
