semne vechi înr-un amurg patriarhal- Ioan Barb Adăugat în 02 sepembrie 2010, la 21:50 | 240 afișări / 184 vizitatori |
seara mi se aşează pe genunchi
ca o femeie pregătită pentru rugăciune
e ceasul când prunii din ogradă
aud glasuri din cer şi freamătă
înainte de somn cu frunţile
cuibărite sub ramuri
sunt iar acasă parcă ieri am plecat
pe prispă e încă lumină
se-aude din tindă
vorbind cu glas tare un ceas vechi
de-un corn agăţate se leagănă-n sfoară
două legături de ardei iuţi
ca două şiraguri de zile
uscate sub streaşina anilor
îmi vine în minte nu ştiu de ce un vechi gând
şi-mi spun că aceasta e vremea
când se duceau feciorii la oaste
întârziau înadins în ogradă
luau un pumn de ţărână
de lângă stâlpul drept al porţii
o aşezau cu grijă
în săculeţul pentru tutun
se tot duceau înşiraţi
după honved pe uliţă
îi plângeau văduvele
mai aprig decât măicuţele lor
din grajduri caii nechezau a moarte
loveau ieslea copitele de piatră
auzeai cum trec prin suflet scântei
de la un timp tumultul se stingea
ca flacăra opaiţului din grindă
răzbătea câte-un oftat stingher
satul dormea ca un trup istovit
prin somnul acesta adânc
întra pe porţile de stejar toamna
dimineaţa fără frunze
mestecenii erau mai bătrâni
Distribuie pe facebook
