singur în mine- Ştefan Ciobanu Adăugat în 23 noiembrie 2009, la 20:21 | 242 afișări / 219 vizitatori |
nu ştiam că îmi este frică de moarte această contrabandistă de suflete
până când am urcat în autobuzul acela era frig mirosea a drum lung
ici-colo pe scaune stăteau nişte paltoane de parcă toţi oamenii ar fi plecat să îşi cumpere ţigări
când te-am văzut ceva mai în faţă venele au început atunci să-mi composteze cu sete sângele
mă apropiam de tine ca o râmă eram cu totul o inimă mare bătând
lăsând în urmă o dâră de sânge groasă cât două degete
când am ajuns în spatele tău te-am atins pe umăr te-ai întors încet o dată şi încă o dată
şi încă o dată ca într-un slow motion infinit atunci mi-am dat seama că de fapt murisem
din cine ştie ce motiv banda moebius a neuronilor mei se agăţase de amintirea aceea
curând simţeam că avea să cadă noaptea ca un bloc de ciment din ciocul unei macarale
*
am coborât din autobuz te vedeam de afară cum încă mai întorceai capul în gol
m-am împiedicat de un mort era să cad cu nasul în asfalt mortul plângea
m-am oprit lângă el mă simţeam ca un copil la un geam admirând o ninsoare
i-am zis de ce plângi nu te mai doare nimic probabil ţi s-a pus deja atropină în creier
nu mai ştii nimic de ce plângi m-am apucat să îl scutur şi tot pământul se scutura odată cu el
i-am întins umbra pe tot corpul cu mâna mea transformată în cuţit i-am pus o pisică pe piept
i-am zis pune aici ce ai tu mai bun este o cutie de calitate dar mortul plângea în continuare
*
frigul îmi dădea târcoale ca o haită de lupi tu luasei locul aortei mele părinţii mei îmi deveniseră mâini
piciorul drept era o amintire dragă mie pe care o simţeam doar aşa ca pe o febră ca pe o amorţeală
piciorul stâng era sigur înmormântarea bunicii curgeau lacrimi din genunchi
gâtul era primul câine pe care l-am mângâiat buzele erau ale unui mare filosof pe care l-am iubit
urechile erau lungi cum le văzusem la o statuie de-a lui buddha
aveam ochii din prima mea zi de şcoală ghiozdanul era plin cu toate caietele cărţile
pachetele cu mâncare pe care le-am cărat în toţi acei ani
se respira lîngă mine se sforăia se mişca ceva lângă mine
mă uitam în dreapta dar nu îl vedeam pe tata cum dormea lângă mine
*
lumina lunii curgea şi din ţâşnitoarea la care m-am oprit aveam poftă de scris
îmi venise aşa ca o avalanşă dădeam de pixuri peste tot dar când le atingeam
se făceau ba păsări ba şerveţele ba se rostogoleau în gurile de canal
sau nu se putea scrie cu ele erau învelite în tifon le pierdeam dispăreau pur şi simplu
mi-am zis că voi ţine minte versurile cum te ţineam pe tine cum ţineam minte că după fiecare sărut
ne rămânea câte un don quijote în gură că ne zumzăiau ochii ca nişte frigidere
pe străzi soarele megea pe nişte raze imense în loc de pantofi avea în picioare
maşini oameni păsări frunze adormeam deseori pe prispa trupurilor
aveam inimi şi pe partea dreaptă uitam să rupem foaia din calendar cu miile de ani
să schimbăm melodia la telefon erau şi zile când în casă dădeam peste întuneric
îl salutam ne strecuram pe lângă el îl sfârtecam cu un bec de 75
umpleam coşul cu pliante de la mormoni şi iehovişti umbrele noastre pe pereţi
aveau o viaţă separată când noi mâncam ele se sărutau când făceam dragoste
se uitau la noi când dormeam făceau ce făceam noi în vise când tăceam ele vorbeau
vorbeau tare de se crăpau pereţii după cum am văzut în hol într-o bună zi
crăpăturile acelea de am zis că semănau leit cu liniile tale din palmă
pofta de scris scheuna în mine zgâria pe dinăuntru iar amintirile se făceau ghemotoace
se rostogoleau printre frunzele ce ieşeau din maşina mare de tocat ce stătea pe blocul din faţa mea
*
totul în jur a început să se transforme în îngeri apăreau îngeri cu aripi în formă de maşini
îngeri cu gâturi lungi ca ale unor sticle de vin câte patru cinci îngeri crescuţi pe un singur trup
un îngerul cu cheile înşirate la gât ca dinţii lui rahan avea un bec înşurubat în ceafă
/de aici lumină în care respiră ca un cosmonaut/ am spus mi-ar fi plăcut
să îi văd un peştişor ieşindu-i din nas sau înconjurându-i gâtul
atunci nişte pelicani cu forcepsuri în loc de pliscuri au început să îmi scoată inima pe nas ca pe polipi
prietenii mei caninii s-au înmulţit erau ca nişte piscuri din vârful cărora urla furia sub cruce
m-am aşezat cu toate durerile la o masă rotundă am mâncat şi prescuri am băut din pahare fără picior
doar un mesean cu o pălărie era mai vioi avea ochi simpli dintr-o bucată mişcări de rufe în vânt
din când în când eram singuri doar noi doi eu şi cu tine atunci totul devenea alb negru
te priveam cu dragoste cu multă dragoste până ce ai început să arzi ca o peliculă de film
părea că râzi demonic că te strâmbi că urli dar a venit mirosul pe cai mari mirosul de ars
dispăruse tot rămânând eu şi moartea cum spuneam îmi este frică de ea sunt aici
cine ştie dacă şi trupul din când în când întunericul este biciuit de o venă de lumină care se ramifică
nu ştiu când întorc capul sau când stau în picioare dacă merg nu simt pielea degetele
cu toate astea aceste cuvinte simt că se scriu cumva în jur se aud cum
din râme ţipă nişte regi îmi este frică şi nu ştiu dacă frica mea nu este ţipăt pentru ceilalţi
Distribuie pe facebook
