te aştept în oraşul adormit printre muşcate

Prima strofa dedicata rememorarii iubirii se impleteste perfect cu urmatoarele doua secvente strofice in care motivul timpului este predominant... la inceput ca un dominant apoi ca un cautator al trecutului:"acum aleargă/pe cărările din noi/ne caută urmele pe pietre".
In ultima strofa este descrisa separarea celor doua suflete care par "doua borne kilometrice înfipte la capetele lumii".Foarte frumos!

Vă mulţumesc tuturor pentru puncte, comentarii şi citire şi mă bucură interesul arătat pentru această scriere. Cu prietenie, Ioan.

hmmm, nu e un text de stelutza...dar nici rau nu e.

Poemul degajă o atmosferă de basm în care iubirea pulsează. O lectură plăcută.

Ioan Barb, e un poem a la Sorescu, şi este destul bunicel. Dacă s-ar renunţa la unele gesticulaţii (din belşug în poezia de astăzi),
ar fi aici un text şi mai bun.
6 p.

spală umbrele până se transformă în alb...
imagini şi idei ce trimit către iubirea nemărginită, în stilul şi măiestria poetului Ioan Barb...
Toate aprecierile mele,
Cristina C

Îţi mulţumesc. Cu prietenie, Ioan.

Alex, eu nu pot să spun decât un fain mulţumesc cu toată sinceritatea. Mi-ai făcut o surpriză care a chemat în vizită o deosebită bucurie. Cu aceeaşi prietenie, Ioan.

am mai spus-o şi în altă parte: un text bun, sensibil, cu un final deosebit.
felicitări!

Ottilia Ardeleanu

imiplace acea trecere de la simplu (strofa I) la profund, la delicat, la acea filozofie a timpului infipt in calcaie-tocuri, imaginea zdrobirii timpului prin destramarea de sine. O placuta decojire a fiintei de la talpi spre miez, o trecere prin asteptate, o prelungire a sa catre o alta asteptare, in orice caz, a doua strofa e trasnet. ultima strofa ma duce cu gandul la un firesc joc, o fireasca nastere-moarte, o iubire dezmarginita care nu va fi niciodata desavarsita prin atingere, mangaiere, nici macar privirile nu sunt permise. ca sa rezum, merg la a spune: viata fara amintiri - cea mai neagra moarte (nu mai tin minte cine spune asta), apoi intreb, dar viata cu amintiri, dar fara de imbratisari cu ele, amintirile... :). In fine, un text bun, care respira prin acele sclipiri care nu se sting niciodata... un fain cantec de dragoste, cum bine spune dragos...

cu prietenie,
alex

Mulţumesc pentru înţelegere. Sunt un meloman de muzică autentică de orice gen. Cel mai mult îmi place cum cântă toamna melancolia prin toate cotloanele şi umbrele din frunze.
Pronumele şi mie mi-a lăsat o dilemă. Îl voi înlocui. Mulţumesc pentru steluţa promisă. Ioan.

Începutul acestei poezii m-a determinat să ascult în familie, în acest început de weekend însorit, cu vânt uşor mai bărbătesc decât până acum, cântecele Mariei Lătăreţu, începând cu Mai ţii minte, măi, dragă Marie... Vă las cântecele mele, Fie-ai tu să fii de fată.
Un efort ultim al folclorului autentic, un original timbru vocal, inegalabil şi-n viitor.

Cântecul tău de dragoste are fineţea şi convingerea folclorului interpretat de marii rapsozi. Nu vreau să fiu deloc impresionist. Cred că eşti un meloman, de vreme ce pui atâta cantabilitate versurilor.

Fără Îmi din strofa întâi ar suna mai bine, în virtutea personificării din titlu:

"sub fereastra prin care deschid
amintirile ochii spre tine".

Comparările "din ace de ceasornic", "precum borne kilometrice", simbolul poetic al "liniei", precum şi cel al "capătului tău", mă duc cu gândul la faptul că natura masculină e nu numai compatibilă, ci e musai să-şi găsească o cât mai ideală complemantaritate cu cea feminină. Bravo, ţi-aş acorda steluţă pentru cântecul tău, citadin, bineînţeles.