troiasau afară din românia - Ghetie Alexandru Adăugat în 22 aprilie 2010, la 21:22 | 197 afișări / 185 vizitatori |
Tabloul I
(Un parc de la marginea unui oraș mare, lângă un aeroport. Zgomot. Avioane, tunete, vânt, o muzică spaţială, sinistră. În ultimul plan al scenei – imaginea unei cerşetoare de 30-40 de ani, culcată pe o bancă. Ziarele cu care era învelită încep să zboare haotic, ca într-un vârtej. În momentul apariţiei lui Astyanax din pământ – zgomot infernal, halucinant. Astyanax e slab, i se văd coastele, e gol şi poartă un scut mare, pătat de sânge. Spaima cerşetoarei creşte treptat, iar la ciudata apariţie geme greoi, emite sunete ţipate, ce se topesc în zgomotul motoarelor de avioane. Putem auzi nişte vocale urlate strident, în ritmul bătăilor inimii. Cât timp vorbeşte, Astyanax se zbate spasmodic.)
Astyanax: (obosit) Era firesc! Iată-mă ajuns pe umerii subsolului! (o vede pe cerşetoare) Vai, Hecuba! Hecuba, scumpă Hecuba, ce dor mi-a fost de tine! O, dac-ai şti prin câte-am trecut. Şi cât am crescut, uite! Am plete, barbă, pot vorbi! Şi nu mai plâng! Te-am regăsit! (se întoarce) Era firesc! Doamne, am avut un singur vis în tot acest timp – sânii mamei care mă îneacă în lapte! Hai, Hecuba, binecuvântează-mă!... Era firesc să mă trezesc, foarte firesc. Firesc, da firesc. Am văzut atâtea... Ştii cum am trecut zidul? Zidul nefiinţei! (râde) Uşor! Am muşcat din el Da. Am muşcat o oră, două, o zi, un an, o viaţă, două, o noapte... Da! Apoi, când mi se tociseră dinţii, mi-am înfipt unghiile în betonul mucegăit. La început am desenat. Am colorat. Da! Un soare, o cetate. Apoi m-am maturizat. Trecuse noaptea. Am început să-l sfâşii. Horcăia ca un bezmetic. Apoi am dat de lumină. Şi lumina mi-a arătat alt zid. Mai măreţ! Eram înconjurat de un zid-cetate. În care mi-am ascuţit dinţii, unghiile, apoi coastele. Toate oasele mi le-am înfipt în destin. Apoi, o lumină imensă. Şi...alt zid, şi altul, altul, altul...după ce am trecut de ultimul zid, mi-am amintit de scut. M-am întors! Dar pe alt drum. Mai ocolit. A trebuit să străpung din nou zidul...să fac loc şi scutului... ce dracu... puteam să-l las? Şi alt zid, alt zid, alt zid! Sunt obosit! Da, obosit! Acum am răzbit! Am trecu de toate, nu? (nerăbdător) Dar hai, hai să re-zidim! Da, să re-zidim!
Cerşetoarea: (încremenită) Iertaţi-mă, domnule, vă rog nu vă supăraţi, dar nu pot fi Hecuba! Sunt o fostă profesoară, Adela (îşi face curaj – îi întinde mâna) Adela Iacob mă numesc.
Astyanax: (mirat) Nu, nu, tu eşti Hecuba. Aşa zice destinul. Da, destinul!
Cerşetoarea: domnule, aici destinul are o funcţie ciudat definită. Ba chiar n-are nicio funcţie! Omul e mai puternic decât destinul!
Astyanax: O, zei, dar ce aud? Cum? Cum? Ai tu puterea să te opui zeilor, să lupți cu Zeus, cu Dionysos, cu Poseidon, Hera, Atena, Afrodita? O, nelegiuire! Cum? Doar ei ştiu de noi! Ei decid, ei, parcele... de la naştere e scris...
Cerşetoarea: (îl întrerupe) Dar şi aici e scris totul, stai liniştit! Dar nu zeii scriu. Sunt mai mult – oameni...registre, ordine, penitențe, totu-i scris în dosare.
Astyanax: (grăbit) Bine, bine. Hai, avem treabă! Ia spune, unde-i sfânta mamă şi fiică, Andromaca?
Cerșetoarea: (matern) Nu ştiu, eu nu-s Hecuba!
Astyanax: (plânge) Cum nu ştii? Atunci du-mă la Hector, viteazul tată!
Cerșetoarea: Nu pot. Eu nu-s Hecuba!
Astyanax: (plânge, o imploră, o strânge în brațe. E cu spatele la public. I se poate vedea trupul schilod, plin de zgârieturi) Nu mai ştiu nimic. Te rog, ajută-mă! E firesc să mă ajuţi! Am străbătut atâta! E firesc! M-am maturizat! (pauză)
(plânge, cade la picioarele cerşetoarei, o imploră)
Cerşetoarea: Bine, bine, bine, bine, bine...ce trebuie să fac?
Astyanax: Trebuie să mă duci la ruinele arsei cetăți Troia!
Cerșetoarea: Oho! N-or să-ți dea viză. Mie nu mi-au dat nici când predam. Nu ne lasă să plecăm. Şi până la Troia e mult. Ai bani? Bilete? Avion? Tren? Mâncare?
Astyanax: (se ridică, tremură; naiv) Mergem pe jos!
Cerşetoarea: Cum? Pe jos? (râde) Oi avea tu sânge albastru, da matur...maturitatea e lucru greu de căpătat. De cele mai multe ori aştepţi prea multe morţi ca să te naşti matur!
Astyanax: (ţipând) Trebuie, trebuie, trebuie! Pe jos e cel mai bine. Mai văd şi eu un muzeu, două.
Cerşetoarea: (râde, îl priveşte îngăduitor, îl mângâie uşor pe părul uleios) Odihneşte-te acum, trebuie să te odihneşti! Trebuie că ai văzut deja multe! Zidul, marele zid...o să mai vezi. Trebuie să te odihneşti să le poţi împinge din nou!
(Astyanax adoarme la picioarele cerşetoarei. E învelit de ziare, multe ziare. Cerşetoarea îl îmbrățișează matern)
Cerşetoarea: Am să-l ajut. E mai nebun decât mine! De asta am să-l ajut. Ce dracu, noi vedem mai limpede, mai profund decât ceilalți care sunt tot nebuni. Da...e firesc să-l ajut. Îl duc la Troia. Cunosc eu un vameş care ia mită...ceva mai puţin decât alţii. Îl trec dincolo. Apoi dincolo şi iar dincolo...dincolo... Cine-o fi? (lasă capul pe pieptul lui Astyanax) Studenții ăștia! Ce-o fi cu ei?
TABLOUL 2
Scena e goală. Nu e decât fum, foarte mult fum. Totul trebuie să pară ireal. E visul lui Astyanax. Totul e vis. Muzica e înspăimântătoare. Din partea stângă intră Astyanax înfășurat într-un prosop alb. Ies aburi din el ca și când ar fi făcut o baie fierbinte. Scutul îl târăște după el, legat de brâu. Astyanax intră, nu se uită la public, pe partea stângă, iese pe dreapta, apoi se aude vocea lui şi iar intră pe partea stângă. Se poate așeza o perdea paralel cu scena, după care Astyanax se întoarce pentru a intra pe aceeași parte. E foarte important să se accentueze mereu pe drumul mereu drept al eroului. Nicio abatere. Din când în când se opreşte să accentueze anumite replici.
Astyanax: (ţipă) Mai e mult? (un gest de neputinţă) Rahat! Toţi îmi spun că mai e puţin, mai e un pic, un pic foarte mic, un pic de pic! Rahat! Mai e mult, mai mult decât mult! Şi unde mai pui şi zidurile, şi noroiul care-ţi intră în tălpi dându-ţi sărutul Sybilei. Dar nu! (gest de neputinţă) toţi îmi zic că o să ajung, o să ajung, o să ajung. Şi scutul ăsta, o, Zeus ce greu mai e! Şi nici nu trebuia să-l port eu! Era scutul lui Hector. Eu sunt fiul, mai mic, mai slab, mai... Rahat! Greu mai e scutul ăsta! (ţipă) Mai e mult?
(iese)
Vocea lui Astyanax: (în spatele perdelei) Unde mai pui că aş avea şi eu nevoie de o femeie, un adăpost, fie el şi jos... Da, Zeus, o femeie, o fecioară curată, asta vreau, una cu sânii tari, cu buze roșii ca sângele de pe scutul ăsta, picioare lungi, ceva în plus pe șolduri, glezne fine... Rahat! Şi un adăpost...da, da, un adăpost, un pat moale, eee, merge şi unul mai tare, ... două-trei pături, un cearceaf alb. Da, Zeus, îmi place mult albul. Albul pătat de sângele iubitei. (ţipă) Mai e mult?
(intră)
Astyanax: niciun răspuns. Da. Nimic. Aş mai vrea şi un pix, o foaie... Un pix roşu. Da. Îmi place roşul. Roşul pe foaie albă. Am strâns în mine zeci de versuri, ceva imnuri, ditirambi, un peon, nişte pitice, ode, arte corale. A mai trecut ceva timp. Şi iar m-am umplut de poezie: ceva elegii erotice, poeme didactice, poezii gnomice, şi iar a trecut timpul – cât timp am ucis – şi iar imi umblă prin sânge poezii proză, teatru, nişte sonete, un rondel, haiku, ar merge şi o comedie, o tragedie. Orice, dar nu o farsă, nu, nu ceva vechi. (ţipă) Mai e mult?
(iese)
Vocea lui Astyanax: totul trebuie să fie nou, da, nou. Un teatru absurd. Da, un teatru absurd. Ceva nou. Chiar dacă suntem mai absurzi decât teatrul nostru absurd. Nu Eschil, Sofocle, Euripide, nu. Nu Shakespeare. Nu! Ăștia-s vechi eu am creat, am gândit de toate. Am şi un act martiric. Al meu! (ţipă) Da să-mi dea ăştia odată hârtie! Da! Şi un pix! Roşu ca sângele de pe scutul ăsta! (ţipă) Mai e mult?
(intră)
Astyanax: Şi ce-o să fac când am să ajung? A! O să re-construiesc! Să reconstruiesc ce-au stricat alţii! Ai dracu barbari! (tremură) Mi-e frig! Mi-e tare frig! Dar eu m-am obişnuit cu meseria asta de ghid. Eu sunt ghidul meu într-un tunel pe care mai am un pic şi-l străbat. Ajung eu la infinit! (râde) Ce greu e scutul ăata! Ajung la infinit! La Nimic! Cică infinitu-i nimic. Nu, domnule... Acolo-i o cetate- acolo-i o cetate cu zidurile roşii...ah, iar ziduri, nu, fără ziduri... Acolo curge mierea, iar laptele ţâşneşte din sfârcurile pământului. Da, da, ştiu! Troia! O să construiesc eu infinitul! (ţipă) Mai e mult?
(iese)
Vocea lui Astyanax: Mi-e frig! Mamă, ce frig e! (strigă) Andromaca! Unde eşti, mamă? Cică te-a luat! Achile. Al dracu şi Achile ăsta cu călcâiul lui cu tot. (strigă) Hector! A, tu eşti mort! Uitasem! Nu-i aşa că mama trăieşte, nu-i aşa, tată? N-a trecut mult! Lumea asta evoluează repede de tot evoluează spre regres. Toţi evoluăm spre regres. Nu-i aşa că n-a mai avut lapte? mama...da...n-a mai avut lapte şi m-a dat alteia...s-o sug. Îmi amintesc eu de mama, ce dracu... Ce sâni! (ţipă) Mai e mult?
(intră)
Astyanax: (tremură) Mi-e frig! Ce greu e scutul ăsta! (în partea dreaptă apare un câine, câinele din infern, pe care nu-l vede imediat, dă peste el şi cade) Hectore, fi-ţi-ar sămânţa să-ţi fie! Uite ce-am ajuns să fac! Să-ţi car eu scutul... Şi mai şi cad cu el...Nu puteai să-ţi iei şi tu unul mai uşor, de aluminiu, poate, sau de iarbă, sau pânză, mătase albă chinezească! Prost ai fost! Adică prost sunt eu că-l car! (vede câinele)
Câinele: (autoritar, plictisit) Cine eşti, cine te-a trimis aici? Aici nu intră nimeni fără ghid!
Astyanax: eu sunt ghid! Ghidul meu.
Câinele: Lasă vrăjeala. Cine eşti?
Astyanax: Sunt Astyanax, fiul vestitului Hector şi al frumoasei Andromaca, nepotul Hecubei, bunicii mele şi al lui Priam...
Câinele: (îl întrerupe) Ho, ho, ho, ajunge! N-ai cum să intri! Eşti deja aici!
Astyanax: Eşti nebun? Uite ce faţă de lup fioros şi pocit ai! (tare) dă-te din calea mea!
Câinele: (se opune) Stai, nenorocitule, că pun câinii pe tine!
Astyanax: (râde) pui câinii pe mine? (râde în hohote)
Câinele: (ruşinat) Ei...aşa se zice!
Astyanax: Hai, gata cu gluma, trebuie să trec, trebuie!
Câinele: dar eşti deja aici!
Astyanax: Bă, tu eşti nebun?
Câinele: Dacă vrei, ocoleşte!
Astyanax: Nu pot! N-am timp! Am calculat eu. Aş întârzia mult.
Câinele: A viză, abonament?
Astyanax: Cine dracu eşti tu?
Câinele: Portarul din ceruri!
Astyanax: (râde) Şi eu sunt Nostradamus!
Câinele: Parcă erai Astyanax.
Astyanax: Aşa se zice! Ia fi atent! (numără) Unu, doi, trei, cinci.
Câinele: A! Numeri! Dar ai greşit! Nu se numără aşa!
Astyanax: Fii atent! Unu e minutul spart în secunde, doi e fericirea, trei sunt eu, cinci e drumul pe care merg.
Câinele: Şi patru ce e?
Astyanax: Taci! N-am voie să-l rostesc. Nici tu! Între trei şi cinci e tăcerea! (încearcă să treacă, câinele se pune în faţa lui)
Câinele: nu e voie! Nu vezi că e sârmă ghimpată aici? Curent electric. Căldură, lumină din partea ailaltă. Citeşte avertismentul!
Astyanax: Bă, tu chiar eşti prost! de ce-am numărat eu?
Câinele: Ca să zici ceva de tăcere!
Astyanax: Păi vezi că ştii! Eu trec uşor, tu deschizi poarta şi te faci că nu mă vezi! Taci! Tăcerea e lucru mare! Iei mită? (dă să intre, acelaşi joc) Hai că acum chiar sunt nervos.
Câinele: Trebuie viză. Noi n-avem treabă cu străinii. Avem de toate aici.
Astyanax: (enervat, se face că pleacă, ridică scutul şi-l loveşte puternic pe câine, acesta schelălăie spasmodic, îşi revine şi urmează o luptă violentă. Bat tobele! Astyanax îl căsăpeşte, îl loveşte cu scutul de multe ori, ca şi cum ar înjunghia pe cineva) Câine prost, nu şti cu cine te pui!
Câinele: (printre loviturile de scut) Să fiu (pauză, plin de sânge) omorât (pauză) cu o armă (pauză) defensivă! (pauză) Băi să fiu al dracu, ăsta era destinul meu?
(moare)
Astyanax: (loveşte în continuare, isteric, bătăi de tobe) Te pui tu în faţa destinului meu? Al meu e mai puternic! Le schimb eu destinul tuturor!
(se trage cortina)
TABLOUL 3
Acelaşi ca tabloul 1. Astyanax se zbate spasmodic. Se trezeşte ca după un coşmar, transpirat, ud.
Astyanax: (o zdruncină pe cerşetoare să o trezească, foarte agitat) Hecuba, Hecuba...ştii...un vis!?! Dar am mers înainte!
Cerşetoarea: Fiule, nu-s Hecuba. Sunt o fostă profesoară, Adela. Adela Iacob mă numesc. Născută în 70...sau 69...
Astyanax: Lasă, lasă asta, Hecuba! Oricine-şi poate pierde din amintiri. (o şterge pe faţă de noroi, ea se opune) doamne, ce-ai întinerit! Vezi ce face timpul? Rimpul îţi alungă din riduri! Timpul te întinereşte! (schimbă tonul) Hai, Hecuba, avem treabă!
(Cerşetoarea se ridică, Astyanax vrea să se ridice şi el, dar este oprit de cerşetoare)
Cerşetoarea: stai dumnezeului acoperit! Te-am văzut şi-aşa cu totul! N-ar mai conta! Dar nu e bine. Ia, stai puţin. (Caută într-o valiză peticită găsită probabil la vreun tomberon, scoate o pereche de blugi rupţi) uite, pune ăştia pe tine! I-am luat de la un SH. Sunt de rocker! Nu-i nimic. Le zici tu altora că eşti rocker (apoi scoate o bluză cu un schelet imprimat pe partea din faţă) Na, ia şi asta! O păstram pentru fiul meu!
Astyanax: (bucuros) Mamă, măi să fie, sunt rocker! Am auzit de ei. (Începe să dea din cap, dansează haotic – muzica adecvată – Tiamat, Sepultura, Metalica, The Doors, Nirvana...)
Cerşetoarea: Eşti cool. Stai că vin şi eu. (Dansează, totul e violent. Cerşetoarea îl apucă brutal de braţ şi îl sărută. Astyanax o atinge brutal, o loveşte, o împinge, o trage în spatele scenei)
Intră în scenă un soldat rănit cu soţia şi se aşează în partea dreaptă a scenei de unde aud tot ce are aă se discute. Scena se populează apoi cu tot felul de cupluri. Sunt în pauza unui film care rulează în cinematograful aeroportului. Majoritatea fumează şi vorbesc între ei, doi câte doi, cuminţi. Un muncitor cu soţia, un domn şi o doamnă în vârstă, un frate şi o soră.
Fratele: Vezi, surioară, ăsta-i film, nu la ce mă duci tu! Ai văzut cum înaintau trupele inamice? şi cât sânge! Dar n-au intrat! Nu aveau cum. Câtă cruzime din partea lor să se avânte asupra unor suflete paşnice! Şi ce pretext tâmpit!
Sora: Păi niciun pretext nu le-ar da dreptate. Dă vină ei peste noi! Căcăcioşii! Dar i-am prins! De-abia aştept sentinţele!
Fratele: o să-i spânzure pe toţi, iar leşurile o să le arunce câinilor şi se vor transforma în viermi, fluturi...şi tot aşa. Apoi va răzbi iarba peste umbrele lor.
Sora: Iarbă şi flori pentru noi!
Fratele: Da, doar în ţărişoara noastră viermele se transformă în fluturi, iarbă, flori... Până şi noaptea coboară şi îmbrăţişează spicul de grâu românesc...
(vorbesc din ce în ce mai încet)
Domnul în vârstă: Cuceritorii ăştia sunt proşti ca noaptea. N-ai văzut câte păreri, câte antagonisme... Păi e normal să-i căsăpim dacă noi suntem toţi unul...o singură părere – niciun conflict.
Doamna în vârstă: O să fie Marele Proces! Da, o să-i spânzure! (râde) O să-i spânzure!
Domnul în vârstă: Şi soldaţii ăştia! Până şi ăia aveau păreri. Părerea n-ar trebui să aibă plural. Toţi – la fel... Părerile nasc monştri, doamnă, monştri ai părerilor...
Doamna în vârstă: Personalitatea, atitudinea naşte păreri... Părerile nasc monştri. (râde) Da, da, da!
Domnul în vârstă: Şi opinii, şi opinii...
Doamna în vârstă: ...Şi opinii, şi, şi...cum să nu...
(nu-i mai auzim decât vag)
Muncitorul: Nu vor ăştia să pună mâna la muncă, neam. Mai bine fug la război...
Soţia: Şi noi care muncim atât! Dar ne place! Doamne, ce-mi mai place să urc pe schele, să văd cât de mic e omnul, de acolo, de sus. Şi ăştia...s-au căţărat pe idei...să vadă cât de căcăcios e omul, cred ei...
Muncitorul: Păi ăia erau şomeri, sunt sigur! N-au vrut să pună osul la bătaie. Şi luptau agonic. Fiecare încerca ceva. N-aveau o schemă, o politică, o strategie anume. Ai văzut ce uniţi eram noi? Mâncăm toţi odată, dormim toţi, facem sex toţi... Ai văzut când au prins trădătoarea? A luat-o şi comandantul şi apoi, pe rând, până la ultimul soldat. După care au judecat-o! Noi nu condamnăm un om fără o judecată dreaptă! Şi toţi au votat să fie împuşcată! Oricum nu mai era mare lucru de ea...Vezi cât suntem de uniţi?
Soţia soldatului rănit: Hai, spune-mi că te-ai târât cu trădătoarea aia împuţită prin noroi, spune-mi că ai făcut-o să ţipe!
Soldatul rănit: Eşti geloasă? Adevărul e că nu am avut-o. Nici eu nici ceilalţi. Doar comandantul a avut-o. O bătea zilnic, o punea să înghită şobolani vii, îi tăia pielea cu lama lui de ras, i-a scos unghiile cu un cleşte, i-a smuls limba. După ce-a chinuit-o şase zile, a şaptea ne-a dat-o şi nouă. Dar nu mai era nimic de ea – doar un trup spasmodic în mijlocul nostru care ne implora ceva. M-am dus noaptea şi am omorât-o. Nu a aflat comandantul de asta. El cică nu voia s-o omoare, ci s-o re-educe.
Soţia: (îngrozită) Şi de ce-au minţit? Nu se poate! Ei nu mint!
Soldatul rănit: Să-ţi mai spun ceva! (ţipă) Nici măcar nu am învins! Am fost învinşi!
(toţi privesc uluiţi la soldat)
Fratele: Ai fost acolo?
Soldatul: Da! Am fost învinşi!
Fratele: Ticălosule! Mincinosule!
Domnul: Ticălosule!
Doamna: Cum îţi permiţi?
Sora: Să mânjeşti...
Soţia: (violent) Frumuseţea
Muncitorul: Cu afirmaţii
Soţia muncitorului: De genul ăsta?
Fratele: Ai să plăteşti, porcule!
Soldatul: (râde) N-aţi fost acolo!
Soţia (violent) Taci!
Domnul: O să dai socoteală!
Doamna: O să dai socoteală!
Sora: O să dai socoteală!
Muncitorul: O să dai socoteală!
Soţia muncitorului: O să dai socoteală!
Soţia soldatului: (cel mai violent) O să dai socoteală!
(Se apleacă, adună pietre, toţi fac acelaşi lucru. Se năpustesc şi aruncă cu pietre asupra soldatului. Scena devine violentă. Bătăi de tobă! Soldatul moare. Soţia ia un bolovan şi-l izbeşte de faţa mortului)
Soţia soldatului mort: Îl judecăm pe urmă! (cu scârbă) Dobitocul cu idei...
Domnul: S-a terminat pauza!
(ies)
Scena e pustie câteva secunde. Astyanax şi cerşetoarea scot capul după o perdea, apoi intră încheinde-se la haine.
Astyanax: Ce dracu s-a-ntâmplat aici? Ce erau ţipetele alea? Uite un mort!
Cerşetoarea: Lasă, îţi explic eu. (fug)
Astyanax: Ştii... nu-i bine ce-am făcut noi. Eşti bunica mea. (realizează, se vaită) Incest!?! Vai, pe toţi zeii, ce-am făcut? Îndurare! Oedip măcar s-a-ncurcat cu mă-sa! Vai, zei!
Cerşetoarea: Linişteşte-te! Nu-s bunica ta, nu-s Hecuba! N-auzi? Am 30 de ani. Daca nu mă-nşel. Uite buletinul, carnetul de membru...(pauză)
Astyanax: Bine, bine. (Iar boceşte) Dar n-a fost cununie, n-a fost preot...
Cerşetoarea: Nu mai e ca pe vremuri! Azi ţi-o pui cu cine vrei! Nu trebuie să te însori. Spune, ţi-a plăcut? (serios, grav) Să ştii c-ai fost primul... jur
Astyanax: Stiu...eşti curată, pură (îşi aminteşte) dar, hai, hai să mergem. Nu mai e timp! Pe drum o să ne luăm, da, pe drum, vrei, nu?
Cerşetoarea: (serios, grav) Da!
Astyanax: Eu vreau (pauză, parcă s-ar gândi, se uită la ea, râde) Da! (se uită la mort) Hei, tu, ne eşti martor! Nu-i mare diferenţă între morţi şi vii. Ba...nu-i nici una. (către mort) Spune, vrei? (pauză) Gata! Vrea!
Cerşetoarea: Dacă e cineva împotrivă, să vorbească acum sau să tacă pe veci! (râde)
(ies)
Se trage cortina
(poate că va urma)
Distribuie pe facebook
