vechiul târg englezesc - Vlad Drăgoi Adăugat în 11 iulie 2010, la 21:50 | 148 afișări / 129 vizitatori

nu am mai ieşit de vreo şase zile din casă,
şi parcă nici nu simt nevoia
în general, ştiu că lumea se plictiseşte
dacă stă prea mult într-un loc,
sau dacă face acelaşi lucru,
fără să încerce şi altceva,
altundeva

eu nu-s aşa
mie-mi place să dorm mult,
câte douăşpe ore pe repriză,
într-un pat urât, mereu nefăcut,
dar care îi imbie şi pe alţii să se bage-n el,
şi să doarmă mai mult decât prevede regulamentul
e un pat magic, cu puteri mitice şi mistice
nici acum nu ştiu cine l-a făcut, şi cum a ajuns aşa

îmi place să mi se aducă mâncare şi băutură
în aceeaşi cameră în care stau
şi trag vânturi lungi, de cel puţin zece ori pe zi,
fără să deschid geamul

mă atrofiez,
mă dizolv, ca o pastilă de calciu, în propria transpiraţie şi putoare
sunt un plafonat, şi de câte ori am ocazia,
le spun şi prietenilor mei să fie la fel
îi mint în faţă, încerc să le dovedesc cum ştiu eu mai bine,
că stilul ăsta aduce numai satisfacţii şi avantaje
sunt un exemplu prost pentru ei
recunosc că o fac din invidie, şi ştiu că dacă m-ar asculta,
nu ar rezista mai mult de o zi
s-ar prăpădi cu toţii, şi lucrurile lor ar deveni ale mele
toţi prietenii şi toate persoanele care i-au iubit,
ar ajunge să mă iubească pe mine

uneori, chiar şi eu mă sperii de ce-aş fi în stare să fac

când vine vorba de muzică,
lucrurile stau cam la fel, în ceea ce mă priveşte
mi s-a spus că sunt genul de tip
care toată viaţa e fanul unei singure formaţii,
fără să ţină cont de ce se mai produce,
sau deja s-a produs, în materie de genuri,
stiluri şi moduri de interpretare
pot să ascult săptămâni întregi,
şi o singură melodie
mulţi oameni nu înţeleg asta
mereu mă întreabă
cum m-am descurcat în adolescenţă,
când preferinţele se schimbă de la o zi la alta,
şi rişti drame dacă nu eşti pe aceeaşi undă
cu restul

de exemplu, în astea şase zile
în care n-am ieşit deloc afară,
am ascultat încontinuu scarborough fair,
de la simon şi garfunkel, doi americani
drogaţi şi folkişti, la modă prin anii ’60

mai îmi plac câteva melodii de-ale lor,
dar asta e preferata mea

cântecul e, de fapt, o baladă veche,
din anglia evului mediu,
şi în ultima vreme, mai mulţi artişti
au scos propriile lor versiuni

în total, sunt cinci strofe
prima şi ultima sunt identice, şi mai scurte
decât cele trei, de la mijloc
dacă eşti atent, şi ştii ceva engleză,
ai să vezi că e vorba de
un tip care narează la persoana întâi,
şi tot timpul ţine legătura cu ascultătorul
îl întreabă dacă merge la târg,
îi spune să ia legătura cu o femeie fără nume,
pe care a avut-o, şi pe care încă o mai vrea
din motivul ăsta, o pune să facă mai multe lucruri,
la prima vedere, imposibile,
cum ar fi
o cămaşă de pânză, fără cusături,
să-i găsească un loc între ţărm şi mare,
să culeagă buruieni cu o seceră de piele
şi tot aşa


cum nu am altceva mai bun de făcut,
îmi iau chitara veche, din placaj nelaminat,
mă pun turceşte, în acelaşi pat urât,
şi încerc să învăţ şi eu cântecul
la început, nu-mi ieşea aşa cum trebuie,
aşa cum voiam,
dar acum, după mai multe ore de lucru,
pot să spun că îmi place cum sună
aproape că seamănă cu originalul

încep şi termin uşor, fără voce, cu cea mai grea parte,
cu cele opt bătăi care dau ritmul
întregii melodii
e ritmul unui ceas mecanic nou,
abia scos din fabrică
e ritmul cu care aş putea să cronometrez
absolut orice tip de eveniment
sportiv sau nu, de aici sau
din alte dimensiuni
tot fără voce, trec şi peste linia celor
trei strofe de la mijloc
dacă nu mi-ar fi fost ruşine să cânt şi din gură,
cronometrul ar fi numărat aproape trei minute
şi zece secunde, dar aşa, totul durează
mult mai puţin

sunt bun,
mă consider cel mai tare interpret de melodii
care nu-mi aparţin, şi pentru care nu trebuie
să plătesc drepturi de autor
comit infracţiuni, fentez lege după lege şi mă simt
ca ultimul anarhist
prietenii îmi spun că exagerez,
că nu-i nimic deosebit în asta, că pierd timpul degeaba,
mai bine fac ceva constructiv, pentru mine, pentru familie
dar mai ales pentru societate
nu îi aud, nu le înţeleg limba,
îi dau afară în şuturi şi le zic că nu vreau să-i mai văd niciodată
încep să cred că sunt cel mai cunoscut
cantautor din judeţ, şi femeia
pe care am avut-o, dar pe care încă o mai vreau,
nu va mai lucra nicio zi din viaţa ei,
pentru nimic
şi pentru nimeni

corzile low-tension dau semne că
nu se vor rupe niciodată
pe unele le las să sune lung, după ce le ciupesc rar
pe altele, le ating încontinuu, nu au timp să respire,
să se întindă ca-n vremurile bune
pe ele rămâne pielea
care mi se ia de pe degete

cântecul se termină
cum am spus, prea repede
e doar o versiune instrumentală, făcută de un amator,
pentru amatori,
trasă în alb-negru, numai dintr-o dublă,
cu o cameră de făcut poze,
slabă la mişcările bruşte, în timp real,
şi apoi urcată pe singurul site din lume în care
mă simt bine, ca într-un vechi târg englezesc

---

Distribuie pe facebook