zăvoiul- Dan Radu Adăugat în 25 mai 2010, la 23:03 | 269 afișări / 237 vizitatori |
1 |
mai ştiu că o dată pe săptămână fugeam cu toţii de acasă şi ne ascundeam în zăvoi.
(vă aşteptaţi probabil să încep cu o descriere a locului, dar mă tem că n-am să fiu în stare. zăvoiul nu s-a lăsat descris niciodată. toate tentativele marilor academii compuse din reporteri, fotografi, topometri sau alţi pierde-vară, de a colecta mărturii ale improbabilei sale existenţe, au eşuat în mod bizar, deşi nu s-ar putea afirma că zăvoiul a fost vreodată lipsit de faună, culori, frontiere, sau chiar de o oarecare consistenţă materială în stare să mimeze aproape convingător realul. la urma urmei, poate că zăvoiul a fost mai degrabă un spaţiu al evenimentelor, dacă în lipsa oricărei consemnări credibile, n-ar fi rămas lipsit de cronologii şi personaje cardinale, deci de istorie).
din vremea primelor balastiere şi a podurilor de lemn peste râul Doamnei, memoria mea aproximativă a reţinut că acolo înotam, ne aprindeam ţigările din candele de putregai sau că studiam arhipelagurile de lucernă cu ochii lipiţi de trunchiul unui măr sălbatic putrezit cu resemnată bunăvoinţă în formă de lunetă. mai era şi Roxi, care ne arăta pe malul apei sânii ei nou nouţi, deşi de lucrul ăsta acum nu mai sunt foarte sigur, având în vedere că nu ne-a lăsat să-i pipăim niciodată.
(înţelegând totuşi că aceste detalii uşor poetizante sunt mai degrabă nesemnificative, memoria mea a refuzat să le asocieze unui obiect real. faptul că între timp prozaismul a devenit un curent literar în sine iar impozitele au crescut, a complicat şi mai mult lucrurile. astfel, memoria mea consideră şi astăzi că zăvoiul nu e altceva decât unul dintre produsele tipice ale subconştientului colectiv, în cazul de faţă al găştii compuse din mine, Puiu, Costel, Fane mic, Tavi şi Roxi, toţi la vârsta ciorapilor treisferturi, iar eu în loc să-mi pierd vremea cu aceste incursiuni nostalgice într-un trecut pe cât de neverosimil pe atât de lipsit de substanţă, aş putea să-mi canalizez eforturile în mainstreamul artei militante).
alergam deci în praful auriu al străzii Viilor prin faţa frizeriei lui nea Stere machidonu'. (de regulă, nea Stere mă tundea la maşină cu un leu cinzeci, şi fix cinzeci de bani bacşiş, fapt care mă făcea să-l urăsc cu cea mai caldă sinceritate). cu această ocazie scuipam seminţe de dovleac în curţile oamenilor, din ele crescând până-n seară boababii sub care ne ascundeam la întoarcere. tot acolo lichidam prizonierii sau ne reparam răniţii învelindu-i cu foi ne'ncepute de brustur, punându-i să mestece clei de vişin, sau aplicând alte magii de echipă de care nu mai pomenesc acum.
langă calea ferată, ascunşi după garduri, dormeau prăştierii, fiinţe osmotice de vârste imprecise, care ne lingeau pe spate cu priviri umede şi aparent inofensive (dar noi ştiam că ei pot fi depăşiţi fără pericol abia dupa ce mimând un timp anume indiferenţa, se enervau şi deveneau transparenţi). astfel, traversarea căii ferate devenise o operaţiune aproape militară. evitarea ambuscadei cerea talentul pianistului şi răbdarea şarpelui. dar atâta vreme cât dinspre râu se scurgea lumină, victoria era doar o chestiune de timp.
aveti grijă de voi! şopteau prăştierii. dar noi eram atât de slabi încât treceam cu uşurinţă dintr-unul în altul, provocând în mod deliberat confuzii. de altfel, eram atât de slabi încât ni se vedeau gândurile, iar dincolo de ele nici o instanţă validă a memoriei, fapt care ne scuza de la bun început geniul şi nepăsarea.
la fiecare drum, crăpa câte unul. şi tot aşa până am ramas numai eu, amintitorul. numai eu, înverşunat şi dinainte învins, împotrivindu-mă sufletelor care strigau la mine din iubire sfătuindu-mă să merg neîntârziat la apa cea mare dincolo de pod, unde se jurau că pietrele cresc până la brâu sau chiar mai sus.
Distribuie pe facebook
